Rămânem cu ochii mari și plini de bucurie ai unui băiat de 7 ani care a cerut și a primit primul său tricou galben. Taică-său ar fi dat orice să existe asta pe vremea în care nopțile se vedeau în low definition, ecranele color abia învățau galbenul și talentul de a pastișa fonturile cu pixul pe un tricou dintr-alea rele era echivalat cu greutatea sa în aur.
Rămânem cu un pumn încleștat transformat în instrument de percuție în pieptul lui Răzvan Marin. Semne evidente, aproape stridente, imposibil de ignorat ale faptului că fotbalul se joacă astăzi cu banii din conturi, dar ecuația poate să fie răsturnată de inimile care, din fericire, nu știu matematică.
Rămânem cu faptul că, cel puțin pentru o perioadă, oamenii ăștia au eliminat senzația de picioare care aleargă încețoșat printr-un gel invizibil și pasează o minge pătrată și care plutește imponderabilă. Am scăpat de greutatea care ne apăsa pe pleoape în multe dintre serile preliminare în care galbenul părea că nu face eforturi să rămână aprins și că lucrurile se întâmplă din inerția programului.
Foto: IMAGO
Rămânem cu oameni care au regăsit Piața Universității pe GPS-urile intrate în derivă și prăfuite de timpuri.
Rămânem cu recâștigarea dreptului de a spera. Cu faptul că fotbalul se poate asorta cu zâmbete, nu doar cu lacrimi.
Rămânem cu regăsirea talentului de a calcula zilele-n gând. De a învăța geografie. De a urmări mersul trenurilor, tabela de plecări din aeroport sau de a învăța pe de rost orele la care începe fotbalul.
Rămânem cu amestecul dulce al verii fierbinți amestecate cu graba febrilă de a ajunge unde trebuie să ajungi ca să nu rămâi pe dinafară.
Rămânem cu imaginea ambiției și a muncii care pot să supraliciteze orice nelămuriri legate de valoare sau talent. Am trăit asta în anii recenți în tenis.
Rămânem cu oamenii împrăștiați în lume care au găsit un stadion pentru a se reîntâlni cu ei înșiși și cu ai lor, cei de acasă. Cu cei care sunt și cu ce care nu mai sunt.
Rămânem cu senzația că acele două egaluri dinaintea turneului final ne-au pus în gardă și că acel 3-0 mântuitor li se datorează în mare măsură. Pentru că în fotbal rezultatele aduc rezultate. Dar concentrarea aduce calificări.
Rămânem și cu cu recâștigarea dreptului de a fi moderați, de a pune întrebări. Dreptul de a aștepta câteva meciuri bune pentru a apela la verdicte generaționale. Chiar dacă dreptul ăsta are la bază, paradoxal, o victorie cum n-a mai fost alta. Istoria își cere dreptul de a se baza în special pe comparații.
Foto: IMAGO
Rămânem cu locul întâi în grupa din preliminarii, apoi cu locul întâi în grupa de la turneul final. Noroc am mai avut și noi, au mai avut și alții. Dar se întâmplă rar ca toate elementele să intre în congruență și să se întâlnească în același moment. Întâmplarea există, coincidențele există, dar au darul de a nu putea să fie confirmate și reconfirmate pe termen mediu și lung. În cazul ăsta, hazardul se diluează și se transformă în plan.
Rămânem cu exercițiul rar întâlnit al competiției peste timp. În mintea multora dintre noi, Generația de Aur rămâne simbolul tinereților performante, al timpurilor în care nu cunoaștem încă grijile și eram la începuturile vietii, al melancoliei performante. Ajutați de depresiunea de rezultate mari din ultimii zeci de ani, șocul de a concepe că oamenii ăștia încearcă performanțe asemănătoare și reușesc rezultate punctual mai bune este unul pe care creierul îl acceptă greu. Mental, numele care au făcut egal cu Liechtenstein și Bulgaria sunt greu de așezat între nume legendare care au bifat sferturi la un Campionat Mondial. Însă exercițiul (preferabil constant și legat) ne va ajuta să acceptăm mai ușor că pe vremea copiilor noștri poate să fie ca pe vremea noastră.
Rămânem, deci, cu emoția reîntâlnirii. Cu decantarea unor senzații pe care nu le-am mai întâlnit de 30 de ani. Iertați-i pe cei care nu au mai știut să se bucure sincer și fără frâne. Uneori e nevoie de ulei pentru ca mecanismele să se deblocheze, la fel ca mușchii îmbătrâniți care nu au mai văzut mișcarea. La fel ca ochii care nu au mai văzut soarele.
Rămânem cu două brațe de nume care duc mai departe speranța. Ajunse la maturitate exact în momentul în care credeam sincer că singurele bucurii ne vin pe cale istorică, prin întâlnirile promoțiilor din liceu, prin pixelii incerți ai unor amintiri care devin din ce în ce mai vagi.
Rămânem cu faptul că învățăm să ne raportăm la noroc. Face parte din viață, din fotbal și, deși inițial ne-a fost rușine să ni-l asumăm – în gripa preliminară, apoi în grupa de la Euro, învățăm încet că tragerile la sorți, barele celorlalți sau milimetrul decisiv ne pot fi aliați în momentele-cheie fără ca asta să ne înroșească obrajii. Nu există echipă mare care a câștigat meciuri sau competiții care să fi avut ghinion și atât. Și ei au știut să nu-și înjure singuri norocul.
Rămânem cu o optime de Campionat European într-o eră în care performanțele păreau că au uitat limba română. Un meci pe care l-am început mai bine decât sperăm vreodată și l-am terminat dominați și probabil norocoși ca am scăpat doar cu atât. Pentru capitolul despre noroc, citiți punctul anterior.
Foto: IMAGO
Rămânem cu speranța că vom respira în curând aerul unui Campionat Mondial. Și apoi cu certitudinea că și copiii noștri vor înțelege și vor vedea fără să fie nevoie să apelăm la povești și memorii.
Rămânem cu confirmarea faptului că ne putem înșela în concluzii pripite, chiar dacă premisele par că duc spre un rezultat dinainte cunoscut. Și că putem ulterior să admitem asta deschis. Și ăsta este, probabil, cel mai mare câștig tangențial al acestor săptămâni.
Rămânem. Iar asta înseamnă că încă n-am plecat.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Austria – Turcia 1-2
N-o să insist pe meciul ăsta, ultima optime de la European, din două motive. Una e cea evidentă: după ce-am alergat la maraton și-am ajuns la final storși de vlagă, nu prea ne arde de încă o miuță cu vecinii în fața blocului. A doua e ceva mai adâncă: nu știu când și dacă vom mai nimeri pe un culoar atât de promițător în fazele finale ale unui campionat mondial sau european, iar rezultatul de aici e cu atât mai frustrant cu cât un sfert cu Turcia ar fi fost un meci – hai să-i zicem – dezirabil.
După ce-am avut practic coarnele taurului în propriile mâini și-am decis să ne câștigăm grupa pentru a juca cu o echipă mai slabă (salut, Olanda!), următorul tur ne-ar fi pus față-n față cu Turcia. Și zău dacă nu, pe vremea celor bătrâni care ne-au făcut fericiți, am fi considerat că o grupă preliminară cu Ucraina, Slovacia, Belgia, Olanda și Turcia este una din care ne-am fi putut califica mai departe unde om fi avut nevoie să ne calificăm.
Nu era programat să fie așa. Austria a rupt norma la Europeanul ăsta, a dat deja goluri cât nu va da Franța până unde-o va duce drumul și părea echipa din rândul al doilea care poate să ridice mânuța și să recite Tabelul lui Mendeleev când profesoara de chimie a întrebat ce-nseamnă O-ul de pe tablă. O echipă fără valori majore (Alaba, căpitanul, a avut an sabatic la Madrid, revine pe frecvențe de la toamnă), dar care a jucat fotbal dintr-un amestec de entuziasm și matematică: a dat cât a trebuit, când a trebuit. A fost nevoie de un gol, a dat unul, A fost nevoie de trei, a dat trei. A mai fost nevoie de trei? Domnii au fost serviți.
Azi era nevoie însă de minimum două și nu le-a dat. Asta nu doar pentru că turcii au început meciul cu 1-0, gol după o foială în careu la un corner la început de meci. Au încercat austriecii să revină, au atacat, au ratat cât pentru două partide, la un moment dat părea că privim un bambilici organizat în care toată lumea trăgea la poartă din toate pozițiile. În final, Austria a fost inversa Angliei: dacă nepoții Reginei n-au șutat pe poartă, dar s-au calificat, austriecii pleacă acasă, deși și-au pus corturile în careul turcilor și au insistat cu frumosul, apoi cu forța, pentru ca la final să scoată cuțitele de filetat ca să dea kebab la toată lumea. N-au reușit însă decât un gol, asta și pentru că portarul turcilor, Mert Gunok, a prins ziua vieții lui și a scos de vreo 3-4 ori mingi pe care alții le treceau la pierderi.
Turcia – Olanda în sferturi. Și probabil că vom avea Olanda-n semifinale.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
