Începem această cronică abrupt, fără introduceri și fandoseli, felicitându-ne pe noi înșine pentru cea mai inspirată decizie pe care am luat-o în scurtele (timpul ne va demonstra cine are dreptate) noastre vieți: faptul că ne-am apucat organizat să scriem cronici de tenis abia acum doi ani. Pentru că habar n-aveți cât de greu e să găsești jocuri de cuvinte care să dea titlul unei noi finale de Roland-Garros câștigate de Rafa Nadal. Deci bravo Rafa, bravo nouă, ne aplaudăm cu palma peste ceafă, felicitări.
Apoi, nu trecem la tenis fără a-i mulțumi superbei echipe de organizare a turneului, care ne demonstrează an de an că, atunci când în sfârșit ne vom rata toate scopurile în viață, vom mai avea o șansă să ne ratăm definitiv trimițându-ne CV-urile pe acolo. Probabil pe mail, la [email protected] sau ceva de genul ăsta. Oamenii ăștia pot să-și deschidă fără nicio problemă o uzină de gafe. Am trecut într-un final apoteotic peste haosul cauzat de ploi, că nu te joci cu Romica Jurca. Dar să te faci de bouillabaisse când încerci să umpli pe șestache locurile mai mereu goale de pe Chatrier sau să n-ai habar cine dracu’ ți-a câștigat trofeul? Vă zic, Eurovisionul organizat de TVR e treabă făcută de Fibonacci pe lângă ce produc băieții ăștia aici. Norocul lor e că dau Perrier și BNP Paribas niște zeci de milioane de euro, că altfel n-ar fi ajuns să organizeze nici măcar număratul găinilor înainte de coteț.
Embed from Getty Images
În sfârșit, bravo, băi Dominic Thiem. Cel mai bun jucător din lume pe zgură s-a calificat în finală, a jucat, și-a luat tradiționala tipsie și-a plecat acasă cu un milion și ceva de dolari, cu vreo 10 perechi de șosete murdare și cu sfinții sârbi în cârcă. De cealaltă parte a fileului a stat zeul fondator al religiei rafantologiste, o entitate științifico-fantastică care funcționează pe bază de zgură pisată îndesată în artere și care în fiecare an ia forma unui spaniol și-și umilește supușii. Fără cunoștințe prea multe despre oameni, care-s făcuți de altu’, zeul rafantologic și-a luat ca model fizic ce-a găsit într-un ziar, imitând perfect statuia lui David a lui Michelangelo în speranța că va trece neobservat. În perfecțiunea sa, există însă trei mici erori de proiectare: în primul rând, o mică alergie la auzul termenului de sorginte nordică “Soderling”. Apoi, pentru că statuia-model a fost sculptată naturel prin 1500, șortul tinde să deranjeze mai mereu la serviciu. În sfârșit, din cauza faptului că e greu să sculptezi firele de păr individual, zeul tinde să rămână fără podoabă capilară în anii recenți, imaginile de sus dezvăluind o chelie zidanescă ascunsă printre plete.
Embed from Getty Images
În rest, nimic nou sub soarele de la Paris (soare la Paris, wow!), lucrurile sunt cum au fost aranjate încă de la pogorârea pe Terra, viața își urmează cursul firesc și noi scriem cronici, deși puteam la fel de ușor să dăm un rușinos, dar sănătos copy/paste cronicii finalei de anul trecut și să ne ducem să mâncăm liniștiți cu familia, că e duminică după-amiază și în afară de Nadal n-are nimeni chef de muncă. Dar iată că suntem niște tipi riguroși și cinstiți cu proprii cititori, mai ales că prietenii de la Porsche ne-au amenințat că dacă ne prind copiind paragrafe întregi, ca-n doctoratele ăstora care ne fluieră pe stradă, ne taie finanțarea și vă lasă fără cronici. Chiar dacă textele-s tot ale noastre, oamenii de la Porsche sunt la fel de serioși cu copiatul cum sunt cu mașinile pe care le fac. Bine, au zis asta și când au menționat că nu prea v-ați înghesuit cu follow pe pagina lor de Instagram, dar asta rămâne între voi, vă descurcați. Dacă dispărem subit, să știți că voi ați fost cauza.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Rafael Nadal – Dominic Thiem: 6-3, 5-7, 6-1, 6-1
Of, Domi, Domi, dacă știai tu ce uragan stârnești luându-i omului setul al doilea, stăteai naibii în banca ta, pasai mingea cinstit peste fileu, îi luai două-trei game-uri pe set și plecai acasă cu onoarea nesmintită. Dar nu, ție ți-a trebuit set, ți-a trebuit break la 6-5, ți-a trebuit să fii egalul lui Nadal la seturi într-o finală de Roland-Garros. Ai trezit Galveston-ul și ți-a măturat ăsta restul meciului. Mă uitam la tine spre finalul setului al patrulea, când te călărea Rafa ca pe lipițan, și simțeam cum vrei să te faci mic, mic, să iei un tricou de la copiii de mingi și să dispari în praf, lăsând finala fără obiect.
Embed from Getty Images
Glumesc, bineînțeles. Bravo pentru setul ăla. De fapt, să nu exagerăm: până la break-ul pe care l-ai reușit la 6-5 pentru tine, luaseși fix un punct în tot setul pe serviciul lui. Așa că felicitări pentru acel game pe serviciul lui care a mai lungit un pic meciul și le-a dat francezilor din tribune – spectatori sau manechine din plastic, se pare că nu avem de unde să știm exact – speranța că n-au cheltuit degeaba sutele alea de euro din care și-ar fi putut lua, la o adică, o sticlă de apă minerală carbogazoasă de la chioșcurile din incinta complexului. I-ai lăsat să se bucure de investiție, iar ăsta e un lucru bun: asta înseamnă că la anul se vor îndura, totuși, să construiască acoperișul ăla. Ba chiar poate vor pune și nocturnă și-și vor antrena juniorii să joace tenis pe zgură la 3 noaptea, în speranța că peste vreo două generații or avea un finalist care să-i ia și el un set lui Nadal în finală.
Bravo, Domi. Treabă bună.
Embed from Getty Images
Uite, la cum a început meciul și la ce antecedente aveai în familie după ce Kiki a luat trofeul la dublu, chiar credeam că avem șanse să vedem o finală echilibrată. La 2-2 ai reușit chiar primul break al meciului și-am văzut cum fruntea lui Rafa e brăzdată brusc de niște canioane orizontale atât de adânci, încât Xisca și-a scăpat în ele de vreo 5 ori fondul de ten fără să-l mai recupereze vreodată. Dar asta se întâmpla acasă, când Rafa se enerva pe electricianul care nu reușea să repare banda LED din vitrina cu trofee. Mă rog, din camera cu trofee. În fine, din casa cu trofee. Pentru că atunci când Rafa se enervează pe teren și se întâmplă ca meciul să se joace pe zgură, e măcel, nene.
Embed from Getty Images
Bineînțeles că am văzut cum ai alergat după mingile alea de-am crezut că a descoperit Adidas pantofii de tenis cu motor. Și da, am observat chiar și că ai reușit la un moment dat să scoți clătitele alea de smash-uri ale lui Rafa. Dar trebuia să știi că jocul ăsta defensiv, la așteptare, e acid sulfuric pentru gambe când joci cu Nadal. Adică ultimul care l-a bătut pe Rafa fără să-l atace a fost doctorul Rodríguez, neonatolog, care i-a tras o palmă peste fund la naștere, ca să înceapă să urle. De atunci, ăștia care au așteptat sacu’ la moară au crăpat pe capete, lăsând în urmă dâre de melc.
Deci de-aia a făcut Nadal rebreak, te-a egalat și apoi a sprintat spre primul set ca orezul spre tigaia de paella. Pentru că nu poți opri ciclonul arătându-i amenințător coada de mătură. Și e păcat, pentru că – vorba unui specialist în fotbal de pe la noi – potențial s-ar fi.
Bineînțeles că din fața televizorului ne-a plăcut să vedem că fiecare minge e muncită până-i lăsată fără puf. Au arătat ăștia la un moment dat niște statistici și am aflat că numărul mediu de lovituri în raliuri era de 8,4 pe la mijlocul setului. Adică, pe înțelesul nostru, vedeam o lumânare care arde spectaculos și-n culori, doar că o făcea foarte, foarte repede. Atât de repede, că de la 3-2 pentru tine la 6-3 pentru Rafa au trecut mai puține minute decât v-a luat să terminați primul game. De-asta trebuie să fii concentrat când joci cu Nadal: oi fi tu prea tânăr ca să-l ții minte pe David Copperfield pe vremea când îl dădea TVR-ul, dar și ăla evada de prin lanțuri și ieșea din cușcă cu pletele-n vânt fix când credeam că se transformă în mâncare pentru pești.
Setul al doilea a fost setul tău. Când vine vorba de scor. Pentru că, altfel, tabela ne cam minte cu cifrele în față, ca guvernul. E adevărat că ai reușit să ții cu dintele de propriul serviciu, iar asta e absolut lăudabil. Dar asta face și Isner, să știi. Ăla e tot jocul lui, de altfel. Practic, ai fost ca un pilot de Formula 1 care-și păstrează locul de la start până la final: băiat bun, n-ai ce să-i reproșezi, n-a stropșit mașina aia de niciun perete, n-a calat motorul la turul de încălzire, suntem ok. Ba chiar ai făcut și o depășire inteligentă când i-ai luat break-ul ăla la final de set și ai câștigat La deuxième manche – ca să înțeleagă și cititorii noștri francezi plictisiți până acum că n-am vorbit deloc despre ei. În rest, Rafa te-a cam băgat în corzi și-a dat la ficat, chit că pentru a desluși asta trebuie să sapi prin statistică. Știi cum e, oamenii nu se uită la asta când caută pe wikipedia: văd scorul, beau o bere și se culcă.
Embed from Getty Images
În fine, a fost primul set pe care i l-ai luat lui Rafa la Roland-Garros. Până la urmă, există un început pentru toate lucrurile bune în viață. Dacă d-alde Konta și mai ales Barty au putut să pună ura în zgură, de ce n-ai putea s-o faci tu?
Păi știi de ce? Pentru că tu nu poți să rămâi concentrat. Trebuie să ridici neapărat capacul de pe oală, să nu explodeze iahnia. Österreich is not Deutschland. Dacă pe nemți ești sigur că-i bați doar după ce pleacă autocarul – mă rog, dacă ești Kohlschreiber poți lua bătaie și înainte să ajungă autocarul, nu-i problemă, austriacul din Thiem a ieșit la iveală instantaneu, când a rămas aparent foarte surprins de faptul că Nadal mai are încă 4 viteze în transmisie.
Embed from Getty Images
Așa că în ultimele două seturi, terminate cu Nadal încălțat cu potcoave și dansând jive pe gleznele tale fine, am avut impresia pregnantă că stau cu fundul pe telecomandă și că am mutat din greșeală pe Animal Planet, unde o gazelă disperată e fugărită de ditai ghepardul. Și știi cum e cu documentarele astea: indiferent dacă gazela scapă pe moment și-i ia un set ăluia, știm cu toții că în final tot în ceaun ajunge.
Acest dublu 6-1 din ultimele două seturi nu are poveste. Nu știu dacă ai simțit asta din teren, dar trebuie doar să știi că, în setul al treilea, Nadal și-a perfecționat serviciul în halul în care tu n-ai fost în stare să câștigi niciodată contra praștiei care arunca răstit bolovani din partea ailaltă. 100% puncte câștigate pe propriul serviciu într-un set în finala de la Roland-Garros. Cam asta a fost imaginea diferenței dintre tine și el. Ba chiar a existat și riscul unei coliziuni frontale cu un camion pentru altfel atletica mașină de tenis austriacă pe care ai pus-o să are azi prin zgură: Nadal s-a aflat amenințător de aproape de un set luat la zero și, chiar mai nasol, de un set luat fără ca tu să-i iei vreun punct. Rafa a arestat primele 11 mingi ale setului, doar că tu, Nicule, ți-ai salvat vezica cu un amărât de punct fix înainte ca Nadal să facă 4-0.
Embed from Getty Images
Așa s-a terminat al 12-lea Roland-Garros condus de la început până la final de maestrul patiser Rafa. Un băiat a cărui carieră promite și de care vom mai auzi cu siguranță. O floare a muzicii populare spaniole care a reușit să interpreteze încă o dată un tradițional cântec de voie bună din zona Manacor în fața distinsului public parizian. Și singurul artist din tenisul mondial care se ține de cuvânt când urlă “Și-altă dată/O s-o facem și mai lată”.
Dar elementul cu adevărat impresionant în toată ecuația asta descrisă de cele 12 titluri la Roland-Garros nu-i detaliul că Nadal e de departe cel mai bun pe zgură sau că a adunat în total 18 Slam-uri. Abia când analizăm situația in extenso și privim the big picture căutând detalii out of the box ne dăm seama de magnitudinea performanței omului: nu doar că a câștigat 98% dintre meciurile pe care le-a jucat la Paris, dar Rafa Nadal a reușit să-i bată pe toți jucând cu o mână-n fund. La propriu.
Acesta a fost Roland-Garros-ul de anul ăsta, prieteni. După 15 zile de cantonament creativ în praf de cărămidă, ne luăm la revedere de la voi și vă dăm întâlnire într-un loc mai liniștit, mai luminat, cu multă verdeață. 1 iulie, Wimbledon 2019. Fiți pe fază, iubiți-vă masiv, cumpărați-vă cel puțin câte un Porsche 911 de generație nouă și mâncați tenis pe pâine, că la fotbal am ajuns să ne bucurăm că facem 3 puncte cu Feroe.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
