Eu sunt un băiat simplu. Scriu, stau cât pot cu familia, merg la cumpărături, plătesc taxe, votez, înjur când e nevoie, beau tâmpenii și uneori tai din carbohidrați. Mă mai și enervez uneori, dar trebuie să-mi faci tzukahare grele ca să ajung la momentul în care-mi pulsează sângele-n tâmple. Mi s-a întâmplat de câteva ori, de obicei pe filieră politică, că acolo mai avem cu toții ieșiri necontrolate. Noroc că avem legi și cod penal să ne oprească din vizite la domiciliu.
Eh, la Simona nu-i așa. Când o împungi pe fata asta, fii sigur că te ține minte ca pe prima strofă din Luceafărul și că te va urmări pentru totdeauna, prin toate văgăunile, încercând să-ți tragă părul prin racordaj. Ajunge s-o înțepi o singură dată când fata stă relaxată pe terasă și să te apuci dup-aia să-i dansezi Lambada în față și rămâi mereu pe lista neagră. Neagră, nene, nu gri, cenușie, vag închisă la culoare. Neagră.
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:
Simona Halep – Amanda Anisimova: 6-0, 6-1
Amanda Anisimova habar n-avea ce rezervor de venin a destupat anul trecut, când i-a dat Simonei biletul de Air France în doar două seturi. Miliarde de metri cub de venin carbogazos s-au adunat în mânerul rachetei cu care a jucat Simo astăzi. Și, combinat cu un meci în care Anisimova n-a mai proptit mingile ca pe plici pe colțurile terenului, cum îi stă-n fire, pentru că la Paris e apă-n aer, în bocanci, în mingi și-n plămâni, a rezultat o ecuație interesantă rău pentru istoria cunoscută a tenisului dobrogean. Una în care Simona a dat de greu o singură dată: când Anisimova a avut cinci mingi de break pe serviciul alei noastre. Se întâmpla la începutul meciului, când nu știam sigur dacă break-ul ăla făcut de Simo în primul game e de încălzire sau de despărțire. C-așa face asta mică: nu te pupă de la revedere, ci-ți pune bolovani în rucsac și te trimite să vizitezi fauna piscicolă în mâl.
Embed from Getty Images
A fost monumental episodul de la 3-0 în primul set în care pe Amanda au luat-o migrenele la propriu la un as al Simonei. Pentru că e greu de conceput ca o tipă care trece în picioare pe sub scaun să-ți trosnească bastârci și e la fel de greu de conceput ca singura lovitură pe care o ai în războiul cu Romanian Army Knife să-ți fie forehand-ul. Și ăla șchiop.
Ba chiar, atunci când îți intră în sfârșit trei mingi în teren în cursul unui punct, ești alergată stânga-dreapta ca un amărât de plătitor de impozite la ghișeele ANAF.
Embed from Getty Images
Aici a fost secretul acestui meci-monolog: în mânerul plin de venin înghesuit timp de un an sub overgrip. Și ar mai fi ceva: starea aia psihomotorie pe care Simona a luat-o-n brațe în finala de la Wimbledon de anul trecut, când a trecut peste Serena cu buldozerul. A fost fix la fel: crimă perfectă, curată, fără urme, fără icnete, fără durere. Atât de crunt, încât Anisimovei nici măcar nu i-a trecut prin cap c-ar putea sta o oră între seturi pe la toaletă, așa cum fac de obicei adversarele Simonei atunci când sunt puse-n genunchi la colțul clasei.
Când joacă așa, Simona nu e doar cea mai bună jucătoare de tenis din turneu, ci intră și-n Top 10 ATP, Top 5 bărci de viteză ale lumii, Top 5 supercar-uri, Top 5 Monster Truck-uri și Top 1 sportivi români all-time.
Embed from Getty Images
Dominic Thiem – Casper Ruud: 6-4, 6-3, 6-1
Despre Thiem știam deja că are toate subansamblele necesare pentru a face treabă pe teren. Chiar dacă până la titlul de la US Open a fost privit mai degrabă ca o alarmă care sună degeaba în parcare decât ca o amenințare la pozițiile împinse ale celor trei magnifici, știam că Thiem e pulpă, nu mezel. Are brațe, are picioare, are și suflet, iar de creier nu ne facem griji, că-i semi-neamț și neuronii sunt prima bucată de om care li se dezvoltă ăstora în uter.
Astăzi, mai multe decât oricând, am văzut la Thiem un nou organ, care pare că se dezvoltă mai ales odată cu trecerea timpului. N-are nume, dar vine pe cale genetică și se ia prin respirație: cu cât stai mai mult la umbra stejarilor din vârfuri, cu atât mai repede reușești să ți-l crești. E partea aia din jucătorul de tenis care face ca fiecare meci să pară la final simplu și la îndemână, indiferent dacă asta e adevărat sau nu.
Embed from Getty Images
De exemplu, meciul cu norvegianul Casper Ruud n-a început deloc bine pentru Thiem. Austriacul a părut deconectat de la aparate când a pierdut un game pe propriul serviciu, deși avusese 40-0, și Ruud a fugit la 3-1 și sărea din minge-n minge ca Impala. A fost momentul în care m-am așezat confortabil pe fotoliu, mi-am încrucișat brațele și-am desfăcut o pungă de popcorn. Timule, ia să te vedem acum, cu flexul lângă nară, că pe perne poate oricine.
Ei, ăla a fost momentul în care Thiem și-a activat organul bigthreeleptic. Habar n-am cum s-a întâmplat, dar Ruud a dispărut brusc în ceață și n-a mai fost nevoie decât de o oră și-un pic pentru ca pe Chatrier să intre plasele care mătură zgura. Acum, la final, ne uităm la scor, vedem trei seturi, dăm din palmă a lehamite și zicem “Eh, normal, doar nu s-o împiedica Thiem de un norvegian de 21 de ani”. Ceea ce e corect. Doar că hainele au ieșit curate după ce mașina le-a băgat prin centrifugă puțin, cât să se amestece culorile.
Rafael Nadal – Stefano Travaglia: 6-1, 6-4, 6-0
Îmi petrec zilele de Roland-Garros așteptând cu sufletul la gură să înceapă meciurile lui Rafa. Și mă uit la fiecare dintre ele, indiferent dacă joacă cu Djokovic, Federer sau Marian, pompierul vesel. Explicația e simplă: cum aș arăta eu, cronicarul mereu aproape de cititori și mereu pe fază la tot ceea ce se întâmplă în toate meciurile de care-i pasă cu adevărat în ochii voștri dacă Rafa ar prinde o zi proastă și ar fi eliminat pe neașteptate de la Paris?
Cum ar fi să vină fratele Travaglia și să facă o ostapeancă, inventând jocul de tenis inspirat din trupele de gherilă? Troscăituri și pumnale înfipte în inima unui spaniol luat pe nepregătite, suprins și sfârșit de oboseală și de chin la finalul unui meci în care nu a avut replică în fața unui adversar fabulos.
Dar Rafa intră pe teren, pierde doar 13 puncte pe propriul serviciu în tot meciul și-l aruncă pe adversar în infamul ciur de goaze din care nu s-au ridicat în toată istoria tenisului decât Nole și Soderling, idolul tuturor renilor de la Cercul Polar. Și asta e tot. Mereu.
Embed from Getty Images
Hugo Gaston – Stan Wawrinka: 2-6, 6-3, 6-3, 4-6, 6-0
Am scris în cronica anterioară că Stan și-a anunțat dorința de a prinde trenul spre titlul din acest an la Roland-Garros. Omul, aterizat la Paris odihnit și cu manichiura făcută, urla în gura mare că e gata să se lupte cu Nole, e gata să-și zgârie maleola cu Thiem și, mai ales, e gata să se tragă de cașalot cu Rafa Nadal. Era pregătit. A spus-o cu subiect, predicat și complement circumstanțial de loc.
Doar că până la Dumnezeu îți dau scurte toți sfinții, iar Stan a cam uitat de faptul că-i e lene să alerge după mingi. Un exemplu de sfânt mărunt care-ți pune cuien roți ar fi fratele Hugo Gaston, cunoscut publicului iubitor de tenis de nicăieri, pentru că omul de-abia a făcut 20 de ani și plutea incert prin infinitul vag al poziției 239 mondial înainte de turneul ăsta. Pentru c-a ascultat de tanti Mița și mam’mare Federația de Tenis din Franța în pandemie, Hugo a prins un wildcard la Roland-Garros-ul ăsta și trece și de turul al treilea bălăngănind impasibil toporul prin mațele lui Nishioka acum două zile și printre nervii Stan Wawrinka astăzi.
Embed from Getty Images
Vă imaginați că francezii sunt în extaz la ora asta. Mai ales că azi a câștigat și Caro Garcia. Dacă ar fi reușit cumva să facă să fie eliminați prin forfeit toți ceilalți jucători de pe tablourile de simplu la masculin și feminin și reușea și Zidane o victorie la manetele celor de la Real Madrid în campionat, schimbau oamenii Ziua Franței din 14 iulie în 2 octombrie fără discuție. Așa, însă, se abțin, mai ales că Hugo Boss joacă în următorul tur cu Dominic Thiem. Care Thiem probabil că tocmai bagă un al doilea Sachertorte regulamentar după ce-a aflat că a scăpat de Stan în meciul de peste două zile.
Embed from Getty Images
Andreea Mitu/Patricia Țig – Varvara Gracheva/Jasmine Paolini: 6-1, 6-3
Dă-i Patriciei un deget și ea câștigă tot turneul. Ce turneul? Turneele. După ce că a început să mi ți le-nșire pe toate la simplu de parcă-i general de armată în rezervă revenit din pensie pentru că-i era dor de sânge, Patricia a chemat-o și pe Mitu să i se-alăture în încercarea de a se cățăra pe Turnul Eiffel și pe latura dinspre Sena. Adică la dublu.
E adevărat că până acum au avut și-un pic de noroc, pentru că au trecut de două tururi lejere, cu jucătoare care par aterizate în proba de dublu doar să iasă echipele la număr. Și spun asta mai ales pentru că-n turul următor vor da de ghețarul ăla mare: Timea Babos și Kristina Mladenovic, favoritele 2, care anul trecut n-au plecat de la Paris până când n-au măturat zgura cu toate adversarele de care au dat pe tablou. Și care au călărit cei mai mari canguri și-n ianuarie, în Australia, când Covidul era încă știre locală în China și noi ignoram ca niște inconștienți stivele de drojdie care încă existau în supermarket-uri.
Pe scurt, dacă Romama Team se va califica mai departe după meciul ăsta, vom deschide cronica cu meciul lor. Și vor avea și-un titlu numai bun dedicat lor. Promisiunea-i promisiune.
Aceste texte îți sunt oferite de:
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
