Nucleul influent de oameni din tenisul mondial insistă să păstreze formatul lui ”3 din 5” pentru meciurile de Grand Slam. Treaba asta vine cu spectacol și gifuri care să te țină tot într-un rânjet, dar și cu ascuțimi în inimă și gaură-n canapea. O fi bine? La întrebarea asta vor răspunde generațiile următoare, atunci când, prin 2180, se va trece de la tenisul pe zgură la tenisul stră-stră-nepoților lui Musk, jucat de sub duș, cu cipul în cerebel. În fine, până atunci mai e. Deocamdată, dacă ”3 din 5” ne dau, ”3 din 5” comentăm. Totuși, noi i-am sunat pe oamenii ăștia cu putere de decizie, ca să ne răspundă la câteva întrebări pe Skype.
– Fraților, se joacă uneori câte 5 ore, nu e cam mult?
– Și ce dacă? ne-au răspuns ei. N-a murit nimeni din asta.
– Ok, dar condițiile meteo, stresul, epuizarea…
– Da, nu-s ideale uneori, dar nicio grijă, că nu moare nimeni de la astea.
– Dar oamenii n-au timp, înnebunesc să se uite la un meci atât de lung.
– Poate, dar de la prea mult tenis nu se moare.
Și atunci i-am întrebat:
– Băbăieți, dar cu arsenic ați încercat?
Cititorii mai bătrâni vor recunoaște bancul acesta din Epoca de Aur a României. L-am adaptat nițel, ca să exprimăm epuizarea după ziua de ieri. Pentru că eu sunt aici în calitate de martir care a înțeles. Și vreau să vă explic și vouă, care sunteți la fel de martiri ca și mine, Cele Două Mari Surse de Durere în Tenis.
Prima este atunci când favoriții tăi pierd. Nimeni nu e scutit de acel oftat terminal; acel oftat în fața înfrângerii celor de care, din Dumnezeu-știe-ce-motiv, ne atașăm mai mult decât trebuie. #oooof. A doua durere vine când se exagerează cu tenisul pe terenul de tenis. Când se joacă un pic prea mult, cum a fost azi-noapte. Omul trebue să se culce, să scrie cronica sau pur și simplu să se uite-n tavan după o zi lungă de muncă; iar în loc să facă oricare din activitățile astea, e nevoit (obligat, practic) să stea lipit 5 ore de laptop ca să vadă un meci între prieteni. Evident, ar mai fi și o a treia sursă de durere – când traversezi oceanul ca să faci istorie, dar ești invitat să faci pași că dai la gât. Durerea-frustrare de tip ”Tu joci cu nervi”. Însă această ultimă dramă e destul de rară, nu se pricopsesc cu ea decât cei aleși.
Embed from Getty Images
Azi-noapte, ne-am trezit în scenariul doi. Cel în care Domi și Diego și-au împărțit frățește winnerele, seturile și afecțiunea lui Nadal. Iar la final, a rămas în picioare Colosul din Buenos Aires. Meciurile astea te ating, indiferent dacă vezi trei schimburi sau cinci seturi. Rămân în memorie și pe retină, așa că am vrut să vorbesc și eu un pic despre D&D, unul mai fără de plămân ca altul. Dar pentru detalii suculente și râsete violente, vă invit să citiți cronica de azi-noapte, scrisă de Meșter.
Adevărul este că toate cronicuțele noastre de tenis sunt susținute benevol, altruist și masochist de prietenii de la Porsche, dar nu toate meciurile sunt demne de comparații cu Macan-ul. Unele abia se târâie, altele sunt întrerupte la tot pasul, în vreme ce majoritatea nici nu reușesc să ne atragă atenția, că deh, așa-i prima săptămână-n tenis. Dar apoi, ceva se-ntâmplă, iar meciurile devin bune la gust toate, ca un lup de mare lăsat un minuțel în plus pe plită: timpul trece, vin optimile, sferturile și așa mai departe, iar rubrica de highlights ni se dezvăluie tot mai cărnoasă. Deci iată-ne aici, unde știam că o să ajungem: cu Djoko și Rafa neabătuți de la potecuța lor. Și cu Rublev și Tsitsi jucând pentru a doua oară de când a început Roland-Garrosul, așa cum bine remarca cineva.
O felicităm pe această cale și pe Podoroska și ne abținem de la orice glumă isteață cu Argentina, că deja s-au făcut toate. Și ne vedem, deci, de ale noastre, că a trecut încă o zi de Roland-Garros; ceva mai cuminte decât precedenta. O bârfim mai jos, așa cum n-o bârfește nimeni. Aquí vamos!
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:
Petra Kvitova – Laura Siegemund: 6-3, 6-3
Nu știu pe nimeni care să spună ”E ceva la Kvitova asta care mă enervează”. Sau ”Sper să plece acasă mai repede fata asta”. Și e normal să fie așa; nici oameni care să nu adore ursuleții panda nu știu. Cam pe aceeași paralelă se situează Petra și ursuleții panda. Paralela ”Awwwwww”. De curând, Petra a primit, pentru a șaptea oară la rând, acel ”Karen Krantzcke Sportsmanship Award”. E un premiu care spune despre tine că ești fair-play și de treabă, practic. Îl primești dacă ești genul jucător sau jucătoare care nu comentează, nu se enervează, nu se ceartă cu arbitrii și nu rupe rachete. Sunt doar vreo doi oameni de felul ăsta pe tot pământul, iar unul din ei se întâmplă să joace tenis: Petra Kvitova. Dacă vreți autograful ei, dați-i un mail, un DM sau trimiteți-i vorba printr-un văr de-al treilea. E așa de gașcă, încât s-ar putea să-l primiți prin poștă a doua zi, cu Fan Curierul plătit de ea.
Embed from Getty Images
Primul set cu Siegemund a avut ceva din predictibilitatea cu care Nadal își aranjează eticheta la fund și șuvițele după ureche – știi și cum, știi și cât de repede se petrece totul. Pentru că atunci când Petricăi îi intră serviciul, poți să fii tu vecin de scară cu Bollettieri, că nimic nu te salvează. Kvitova a dat 6 ași, iar pe primul serviciu a pierdut un singur punct. Ca să fie mai simplu, că avem și statisticieni care ne citesc, 93% din punctele jucate cu primul au aterizat cuminte în dreptul ei pe tabelă.
Iar al doilea set, cu nemțoaica pusă pe-o parte de fizioterapeutul turneului, s-a terminat încă și mai rapid, chiar dacă nu la fel de clar. N-a fost un meci echilibrat, dar dacă voiam echilibru, ne uitam la Karate Kid, nu la tenis. Tenisul e cum vrea el să fie și decide pentru sine.
Și să nu uităm aici să luăm act de cifra 8. De acum opt ani Kvitova nu mai ajunsese într-o semifinală de Roland-Garros. 2012 e atât de departe, încât pare o altă planetă. O altă planetă, din Galaxia Normalus Trecutus, pe care se juca tenis pe zgură albastră, Tsonga era Top 5, iar Jean Pădureanu făcea combinații la Băilești.
Stefanos Tsitsipas – Andrey Rublev: 7-5, 6-2, 6-3
Copiii ăștia nu mai sunt copii demult. E drept, sunt la vârsta la care tinerii obișnuiți își caută drumul și primele joburi, dar în tenis, Timpul se cațără pe încheieturile tale, că n-are răbdare nici dacă-l bați cu cureaua de la ceas. Să zicem că ești Andrey Rublev, de exemplu. La 15 ani, după câteva mii de ore, ruble și corigențe, ți-ai găsit direcția. La 16, ai deja primul job pe la un Futures obosit în Croația pe care-l pierzi în semifinale, dar tot îți scoți banii de avion. Nu-i rău. Mai forjezi câteva mii de ore, mai bifezi câteva certuri și lacrimi cu antrenorii, mai primești niște sponsorizări pe care ai prefera să nu le ceri, iar la la 22 de ani ești Top 10 în domeniul tău. Boom. Simplă viața de sportiv.
Acum, dacă ești trecut de 30 de ani și citești rândurile astea de pe un laptop primit de la firmă, s-ar putea să fii un pic invidios. N-ai de ce, te asigur, fiecare cu drumul său. Plus că o carieră în IT, de exemplu, are destule în comun cu una în tenis. Iată una dintre ele: și jucătorul de tenis, și corporatistul plâng la muncă. Numai că tenismanul plânge după 5 seturi, în vreme ce corporatistul, după 5 ore la birou. Dar divagăm și nu vrem asta.
Embed from Getty Images
Filozoful Tsitsipas, care nu plagiază decât din gânditori obscuri, ca să nu se prindă nimeni, și-a luat revanșa în fața lui Andrey cu părul bălai. În urmă cu mai puțin de două săptămâni, pe zgura pufoasă din Hamburg, rusul a făcut un decisiv bun-bun-de-tot și a câștigat finala. Azi însă, rusul a fost tot atât de departe de un decisiv ca Adi Mutu de o carieră în antrenorat. Nu judecăm, doar punctăm. E cu atât mai frustrant pentru Rublev pentru că în primul set a pornit ca din pușcă și părea favorit. Dar vedeți? Și iată cum suntem nevoiți să vorbim în clișee: Ce repede se schimbă totul în tenis! Ce repede se schimbă lucrurile în acest sport la care se pricepe toată lumea, de la Giani Kiriță la angajații PMB. Nu doar că Ștefănuț a revenit ca un erou de pe marginea prăpastiei de la Glina, dar și-a adus aminte că Federer l-a numit, la un moment dat, ”Un jucător destul de ok, are we done here?”. Și l-a lăsat pe Rublev în urmă. Dus a fost.
Andrey e un jucător care va câștiga slamuri, cu siguranță. Dar în setul trei, Tsitsipas ne-a arătat de ce o va face, totuși, înaintea lui. Stef nu e un jucător care depinde de încredere, așa cum se întîmplă cu 99% din concurenții lui din circuit. Trei duble greșeli nu-i știrbesc din aplomb, așa cum trei ași nu-l fac să-i scrie lui Osaka ca să se laude. E un băiat talentat, tupeist și tăbăcit. Cei 3T, deci.
Embed from Getty Images
În punctul acesta al istorisirii, cu voia dvs., vom contabiliza bunele și relele: Tsitsipas a făcut uz de toate armele sale contra lui Rublev și asta i-a adus victoria. Cu scurte, cu crossuri și mai scurte și, evident, cu reverul ăla-pornache, care mie îmi aburește ochelarii. Astea ar fi bunele. La rele, fără legătură cu meciul sau cu turneul, dar lăsați-mă să sufăr în gura mare, David Goffin a fost depistat pozitiv cu Covid. De ce, Doamne, nu i-ai altoit pe Stakhovsky sau pe Evans? De ce, Doamne, îi iei prea devreme din turnee pe cei buni? În fine, St. Petersburg e departe, David să se facă bine, iar Tsitsi să-l bată pe Nole. E tot ce ne dorim.
Novak Djokovic – Pablo Carreño Busta: 4-6, 6-2, 6-3, 6-4
Nici nu știu de ce ezit și evit atâta să scriu despre meciurile lui Novak. În definitiv, astea sunt cele mai ofertante; mai ales pentru cineva ca mine, pentru care Djoko nu se află în Top 3 Preferințe. Da, cred că o să scriu mai des despre acest campion. Un scriitor profesionist trebuie să lase la ușă dispozițiile sufletești, ca să poată livra bine. Iar faptul că Nole a lovit în cap arbitri la 50% din Slamurile existente nu ar trebui să ne influențeze. Merită o cronică la fel cum merită și alții.
Și apropo de răni în zona gîtului: la meciul cu PCB, Nole a apărut cu o bandă din aia recuperatoare la ceafă. E neclar dacă l-a lovit vreun fan din greșeală sau Vajda intenționat, că plescăia la masă. Dar se vede bine că ironia are plumb în buzunare, că s-a râs cu greutate în unele locuri cu fani de tenis.
Iar calitatea din jocul sârbului a lipsit, într-adevăr, mai ales în primul set. A primit și ceva îngrijiri medicale la brațul stâng, iar naivii, fraierii și proștii – într-un cuvânt, Codruții – au sperat, vreme de 20 de minute, că Monstrul va cădea. Dar n-a căzut. Ba mai mult, și-a făcut scăriță din durere și a urcat, pas cu pas, dropshot cu dropshot, în mintea lui Carreno Busta. Care e băiat bun și muncitor, e al nostru, vorba aia, dar nu poate face față mașinii de treierat zgura care este Novak ”Hai că n-am dat tare” Djokovic. Două break-uri lejere i-au fost suficiente liderului mundial ca să egaleze la seturi.
Embed from Getty Images
Mă întreba un prieten, în timpul meciului, dacă e posibil ca jucătorii ăștia mari să o lase moale intenționat, ca să facă lucrurile ”mai interesante”. Nope. Cred, în schimb, că atunci când au probleme fizice, unii au tendința să și le amplifice intenționat. Nu ca să trișeze, sau să se saboteze, ci ca un mecanism psihologic menit să mai ia din presiunea momentului. De multe ori, asta le permite să lovească mai liber, să-ncerce chestii și să joace fără tabela suflându-le în ceafă (iar ceafa, frate?). Djoko și-a revenit miraculos în setul trei, a făcut rapid 3-0 și, chiar dacă PCB și-a recuperat breakul, scurtele și contra-scurtele lui Nole au făcut ca setul să meargă în loja dumisale. De altfel, Jelena Djokovic probabil încă are impresia că la fiecare set câștigat de Nole, o antenă 5G se ofilește și moare, ca un lămâi neudat pe timp de vară.
Finalul îl știți, îl intuiți, îl citiți în zațul vărsat de copil pe covor: nu s-a mers în decisiv, pentru că Djokovic nu e Thiem, iar Pablito o dă-n out cu tot terenul liber. Dacă meciul era comentat de Pieleanu, poate m-aș fi uitat și la ultimele două game-uri, că domnul conferențiar nu crede-n înfrângere nici după ce-au numărat ăia voturile. Dar Eurosportul are alte preferințe și de obicei oamenii sunt raționali pe-acolo, așa că nimic nu m-a putut convinge că ratez ceva dacă dau pe Comedy Central.
Game, set, dar mai ales meci pentru bătrânul Djokovic, care va găsi la Tsitsipas în rachetă tulburare și zguduire. Ne permitem și-un Doamne-ajută, cu ocazia asta.
Embed from Getty Images
Bun, și ca să-ncheiem cronica de față așa cum am început-o, cică Federer și Borg se plimbau cu elicopterul pe deasupra Parisului, în căutarea unui loc bun să facă un demonstrativ.
– Ce frumos șerpuiește Sena, spune Roger.
– Nu-i Sena, alea-s șoselele orașului, răspunde Bjorn.
– Nici una, nici alta, mes amis, intervine pilotul. Alea-s cozile de jucători care așteaptă să piardă la Rafa.
Pace și drilluri, prieteni!
De servit la Roland-Garros în semifinalele fetelor (joi, 8 octombrie)
I. Swiatek – N. Podoroska
S. Kenin – P. Kvitova
Aceste texte îți sunt oferite de:
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
