Dacă avem noroc, mai puțin de un an se va odihni zgura de la Paris pînă vom tăbărî din nou pe ea, flămînzi de tenisul-patinaj pe care numai ea ni-l dă. Anul ăsta, Parisul a fost ploios și rece, zgura a mai fugit pe ici, pe colo, de-a trebuit Nole să dea și cu teul, mingile au fost grele, jucătorilor nu le-au plăcut cine știe ce condițiile, spre deloc. Într-un an greu, și la Paris a fost mai greu. Dar am avut Roland Garros. Și au avut și ei. Ne-am bucurat, s-au bucurat. Și parcă bucuria în vremuri neprielnice, chit că nu-i așa spectaculoasă, e mai autentică. Are în ea și păsarea față de urgia prin care trece omenirea acum. Și de-aia e mai frumoasă.
Embed from Getty Images
Poate că tenisul e și-o formă de fugă în perioada asta care ne-apasă pe toți, fie că ne dăm seama, fie că nu, însă mie mi se pare o formă de speranță, una simplă, curată, omenească. Cîștigătorii Grand Slamului parizian îmi spun mie și asta: mergem mai departe împreună. Și cei mari, cu 20 de ulcioare de Grand Slam în debara, și cei foarte tineri, neașteptații, surprizele. Toți vrem să mergem mai departe și toți avem motive s-o facem. E dreptul tuturor generațiilor la viață, la sănătate, la bucurie. Și chiar la succes.
Toți jucătorii care au mers și vor merge în această pandemie la turnee s-au supus unor condiții noi – care i-au stresat, pe alocuri i-au și scos din minți, le-au afectat și jocul –, au făcut tot ce-au știut și au putut în acele condiții. Nu e puțin lucru, dacă ne gândim că sunt atât de mulți oameni care spun că le e greu să poarte o mască-n piață sau în metrou. Bulele astea create la turnee, pentru ca jucătorilor să li se asigure o stare constantă de sănătate, trebuie să fi fost foarte greu de îndurat pentru ei și pentru echipele lor. Sunt modele pentru toată lumea acești oameni care le-au acceptat pentru că au vrut să joace tenis, să-și facă treaba, să concureze chiar și în aceste condiții. Au acceptat, poate nu cu inima ușoară, au intrat în horă și-au jucat. Din acest motiv, îi consider pe toți câștigători. Și, într-un fel, și pe noi, cei care stăm cu inimile-ntre degete, atenți să nu le scăpăm și să nu se spargă, în timpul meciurilor. Pentru că primim din partea lor, nădăjduiesc că și internalizăm, exemplul și speranța.
Până la anul, sănătate și pace.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.