Nu știu exact în ce măsură se suprapun cititorii cronicilor de tenis cu cei ai cronicilor de fotbal, că n-avem timp de studii de piață – suntem ușor cam ocupați în perioada asta să scriem de dimineața până seara despre diferitele cartiere în care o pun oamenii de-o miuță pe la Paris. Dar, dacă nu ești tipul care sărea orele de educație fizică cu scutire compusă de părinți imbecili, sunt convins că știi faptul că în perioada asta veghem cu atenție și îngrijorare atât la ce se-ntâmplă în Boulogne-Billancourt, cât și – iată – la ce fac vecinii din Saint-Denis, acolo unde s-a jucat finala Champions League după ce rușii au decis că-i mai important să fie imbecili decât să găzduiască meciul ăsta la Sankt Petersburg. Fiecare cu prioritățile lui în viață.
Acum, c-am așezat pe hartă acțiunea, să o unim în cuget și-n simțiri prin funii invizibile care leagă organizarea franceză, un concept de care cetățenii ce se ocupă de evenimentele astea sunt ușor străini. Acum vreo trei-patru ani, francezii au reușit performanța de a avea tribune goale pe Chatrier la un Federer-Nadal, pentru că sitoaienii n-au catadicisit să lase dracului croissantul de la prânz ca să-i vadă pe zei jucând tenis.
Cu toate astea, oamenii de la Roland-Garros n-au reușit încă performanța de a întârzia cu o oră începutul vreunei finale pentru că nu se așteptau ca oamenii să ajungă la timp la meci. S-a întâmplat pe Stade de France, unde Liverpool a fost la un pas să ia bătaie la masa verde pentru neprezentare pentru că autocarul a întârziat și băieții s-au încălzit pe scaune, pe drum, ca la Prundu Bârgăului. În plus, suporterii britanici au condimentat supa de ceapă de la prânz cu niște gaze lacrimogene cinstite. Din ce zice UEFA, unii dintre ei au și meritat-o.
În fine, soyez les bienvenus, chers amis. În doi ani, Parisul organizează Jocurile Olimpice, eveniment planetar în care în sfârșit vom avea șanse reale la zeci de medalii dacă avem inspirația de a ne trimite sportivii din timp la stadioane.
Fiți fără griji, Ion Țiriac a ajuns la timp la meci și și-a luat locul în tribune. L-am văzut în imagini lângă Ronaldo. Așa le trebuie celorlalți dacă nu știu să-și piloteze singuri avioanele.
De Rafa Nadal nu știu ce să zic, mi-e că l-a dus shuttle-ul pe Stade de France, deși el ceruse să ajungă pe Chatrier.
Cititorii cronicilor donează pentru refugiații din Ucraina. Sprijinim împreună UNICEF.
Abonează-te la cronici pe Patreon.
Știu că v-ați adunat aici să citiți despre fotbal. Evident. Dar un pic de răbdare, oameni buni, că și ăia din tribune au stat vreo 40 de minute în plus ca să înceapă meciul. Încă puțin și intrau în sezonul următor de Champions League. Nu mai întreb cum au ajuns după de la stadion în oraș, pentru că-s aproape convins că pe RER și Metro s-au organizat brusc niște tradiționale greve de protest fix în seara de sâmbătă. Pur întâmplător.
În apărarea noastră a jucat însă destinul, pentru că tabloul de la Roland-Garros s-a curățat de francezi astăzi: Gaston, Simon, Cornet și Jeanjean au plecat acasă cu bilet doar dus. În apărarea lor, Benzema a câștigat trofeul în Champions League. Gurile rele vor spune că urecheata a mers în Spania, dar dacă ești ca noi, vei fi știut deja că Benzema a cărat pianul și a cântat la jumătate dintre instrumente în fanfara care a condus Madridul până-n finală. A dat gol și azi, dar faza a trebuit analizată cu telescopul și rezolvată de olimpici la fizică până ca armata de arbitri să decidă că flipperul e și el om.
Foto: Mattia Ozbot/Getty Images
Dar ne grăbim spre concluzii. Să le luăm pe rând, cum a făcut Realul în tot sezonul ăsta.
Prima lecție pe care o putem extrage după partida asta este că nimic nu e ce pare a fi în fotbal, cu excepția lui Thibaut Courtois. Care e ce pare a fi și mai mult decât atât. Dacă judecai modul în care echipele s-au așezat pe tarla ca să-și troznească palme, ai fi mizat instantaneu pe o victorie britanică. Cu Madridul înfășurat în jurul careului ca un crevete în jurul orezului din paella, kloppotarii au tras de sfori cât s-au priceput, sperând să aducă enoriașii la biserica din poarta lui Courtois. După sfertul academic de degustare și tatonare, Liverpool a trântit și vreo patru ocazii grase în interval de cinci minute. Toate și-au găsit obștescul sfârșit în mănușile Sfântului Thibaut, care și-a făcut urgent loc în seara asta în calendarul catolic spaniol, cu tot cu programare la Papă pentru logistice și birocratice. Iar când mâna lui Courtois s-a îndoit de la uragan, Madridul a scos la înaintare al doișpelea jucător, bara din dreapta.
Foto: Joosep Martinson – UEFA/UEFA via Getty Images
Cea mai mare ocazie a Realului în prima repriză? O centrare a lui Vinicius.
Însă, dragii meșterului, nimic nu e ce pare a fi. Așa cum am stabilit deja. Găini bătrâne trecute prin viață și aflate deja în fața celei de-a 14-a rejuvenări a penajului, oamenii de la Real Madrid nu făceau decât să așeze piesele pe tablă fix cum își plănuiseră. Trecând peste faptul că portarul le-a fost și portar, și CEO, băieții din apărare au fost bolțari, așezându-le crengi între spițe celor trei crai ai atacului britanic. Oamenii în roșu au pedalat cât s-au priceput, dar ba le-a sărit lanțul, ba nu le-a ținut frâna, ba s-a rupt furca, ba le-a leșinat suspensia. Nici măcar Salah, mântuitorul de serviciu al oamenilor de la Liverpool, n-a mai trezit Lazării din morți. Deși omul s-a agitat.
Prima repriză s-a terminat cu faza la care Benzema a marcat. Din offside, spun arbitrii care dorm cu regulamentul sub pernă, judecând devierile ca atingeri involuntare ale mingii. Karim primise mingea de la un adversar, ceea ce-l scoate în capul nostru de sub incidența offside-ului, doar că pare-se că legea fotbalului împarte pasele în voluntare și involuntare. Trecând peste faptul că nu există adversar al lui Benzema care să vrea vreodată cu adevărat să-i paseze balaurului francez în careu, mergem pe mâna arbitrilor. Așa zice și Crăciunescu atunci când e depășit de modificările din carta regulilor, așa zicem și noi. Nu ne luăm în gură cu UEFA, poate-l pun pe Istvan Kovacs să arbitreze finala Mondialului. Vorba englezilor:
După pauză, lucrurile s-au schimbat puțin, pentru că Madridul n-a stat doar la ciupeală, ci a și ciupit. A ciupit până a dat de mațele adversarilor și le-a scos la fezandat în curte, mai exact.
Ne pregăteam să intrăm în ultima treime a meciului când Vinicius, care până atunci se agitase să intre-n cadrul familiei ca verișorul isteric mereu întârziat la masă, s-a nimerit la capătul bun al unei – hai să-i zicem – centrări venite dinspre Valverde. A fost de fapt o șutopasă transformată în assist și avizată de Alexander-Arnold, care l-a ținut în joc cu vârful bocancului pe Vinicius Junior. Până la procedeul tehnic incert al lui Valverde, însă, oamenii Madridului au legat vreo 10 pase consecutive interesante în faza aia. A fost ca un cub rubik căruia îi găsești rezolvarea și-o faci cu sete și viteză.
După golul celor de la Real, băieții din Liverpool au încercat să supraliciteze printr-un atac constant, chit că pe alocuri haotic, fără un plan clar. S-a tras la poartă, s-a centrat, s-a strâns cureaua, doar că toate astea s-au întâmplat fără substanță, fără carne-n conservă. Într-o suită de secături, Salah a fost cel mai aproape să bage uzina în schimbul al treilea, dar șuturile lui care se pregăteau să mângâie plasa au fost pălmuite cu sete de același Courtois, care a adunat 9 parade în partida asta. Record absolut în istoria finalelor de Champions League.
Dincolo, Casemiro și Ceballos au băgat trenul în tunel prin perete la două faze în care-au rămas singuri cu Alisson, dar au preferat să paseze în careu spre nicăieri – analiștii poltergeist încă urmăresc cu atenție dacă fantoma lui Cristiano Ronaldo a venit și ea la meci. Fantomele lui Hazard și Bale au fost sigur acolo, au primit și medalii la final.
S-a terminat 1-0 pentru Madrid, deși senzația tuturor e că Real a câștigat ediția asta de Champions League prin reglaje la milimetru și la secundă realizate fix înainte ca racheta să explodeze la aterizare. În multiple ocazii. Au fost doar un sezon și apoi un meci final pe care Madridul le-a jucat după ritmul și asemănarea veteranilor din echipă: așezat, inteligent și pe alocuri economicos și bătrânește, dar al dracului de eficient. În final, Real a demonstrat că echipele mari sunt mari pentru că reușesc să câștige și când joacă fără să strălucească. A 14-a oară.
Kylian Mbappé n-a putut fi contactat pentru declarații.
Cititorii cronicilor donează pentru refugiații din Ucraina. Sprijinim împreună UNICEF.
Abonează-te la cronici pe Patreon.
Foto: Shaun Botterill/Getty Images
Foto: David S. Bustamante/Soccrates/Getty Images
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
