Immanuel Kanté

Dacă trezeai un (fost) microbist dintr-o comă indusă de 20 de ani și-l parașutai direct pe câmpul unde s-au jucat meciurile Realului din sezonul ăsta, la semifinala cu Chelsea, sigur ar fi crezut, săracul, că se joacă un amical liniștit între două echipe micuțe de provincie. Fără spectatori în tribunele și așa dezolante, parcă tencuite cu un soi de glet prost și inegal de un meșter reprofilat tardiv zidar după o viață trăită ca ajutor de taximetrist, prima semifinală UCL de anul ăsta nu anunța nimic bun. 

Când ar fi aflat bietul om proaspăt trezit la realitate că așa ies din casă să se arate lumii semifinalele de Champions League,  probabil ar fi cerut să fie băgat la loc în comă și trezit (eventual, dacă o fi) când se va fi vindecat fotbalul. E drept, asta dacă n-ar fi apucat să vadă prima repriză. Pentru că, dacă o vedea, ar fi cerut în continuare să fie băgat la loc în comă, dar înainte de asta probabil i-ar fi venit cheful să vadă și niște casete cu Kanté.

Acum, adevărul e că nici măcar nu trebuia să te nimerești pe ploaia aia enervantă din câmpul de lângă Madrid ca să nu-ți placă fotbalul actual față de cel de acum 20 de ani. Dacă progresul în fotbal ne-a învățat ceva, acel ceva este că a venit la pachet cu organizare mai bună și cu hazard (nu Eden, că de ăla nici nu mai vorbim!) mai puțin, deci putem concluziona doct, categoric cu o mână sub bărbie și cu o pipă în gură, că fotbalul a ajuns prea controlat și calculat ca să se mai bucure prea multă lume de el. 

Hotărât lucru, aceia mai romantici și mai puțin conservatori dintre noi au găsit dintotdeauna multă frumusețe în haos, iar în fotbalul haotic cu atât mai mult. Există însă și-n fotbalul 2.0, cel practic jucat deja de la vestiare, câteva mici plăceri pe care ar fi bine să nu ți le refuzi dacă nu vrei să adormi în timpul meciului și să-ți împrăștii berea în poale și cojile de semințe în suflet. Iar una dintre acele plăceri este pressing-ul absolut dement al lui Tuchel, chestie cu care practic s-a lansat în antrenoratul la nivel mare și care a transformat prima echipă pe care a manageriat-o, Mainz, din corigenta multiplă și grea de cap a clasei – la care toată lumea se aștepta să rămână în urmă un an – într-o premiantă care a mers repejor la olimpiade faza pe oraș, adică-n Europa League.

Tuchel l-a agățat pe Zidane la chei în prima repriză și s-a plimbat cu el în buzunar în primele 30 de minute ale meciului, când nu știe nimeni (poate cu excepția lui Courtois) cum a scăpat Realul fără vreo 3-4 goluri și chiar fără niște huiduieli magice, în cor, venite dinspre scaunele goale. Până la urmă spaniolii au luat doar unul, la o pasă pusă cu mâna a lui Rüdiger și o demarcare de Corvette a lui Pulisic (scuzați comparația, dar n-am găsit nimic altceva american și rapid în același timp), care a și finalizat după un slalom parcă sictirit prin careul advers, în timpul căruia i-a băgat gazon în locul unde nu bate soarele inclusiv lui Courtois.

Problema englezilor a fost că la Real a jucat și ieri un băiat pe nume Benzema, care s-a obișnuit, de la o vreme, să țină ditamai clubul în spate cum ținea Atlas lumea. Ucigașul cu față de ucigaș din Lyon a apucat inclusiv să dea o bară spectaculoasă, la 1-0, înainte să egaleze la 1 dintr-o fază la care nu a colaborat cu adversarii, ci direct cu buna prietenă Fortuna, zeița barbugiilor. În sensul că Fortuna i-a dat o pasă cam incomodă și cam aiurea în careu – la gât, cum se mai zice – așa că descurcărețul Karim Moustafa a făcut nici mai mult, nici mai puțin decât un stop cu capul (da, pe vremea când jucam eu fotbal, ”stop cu capul” era un procedeu atât de greșit, încât era folosit mai mult ironic, pentru că oricum pe teren nu-l vedeai). 

Însă Benzema are și fruntea tehnică, aparent, așa că și-a așezat-o perfect de pe cap pe voleu și, în momentele acelea lungi, când mingea era împinsă de gravitație înspre bombeul francezului, englezii trebuie să fi știut deja că-i gol, deși pur și simplu nu făcuseră nimic greșit (pentru că oamenii chiar au jucat și mai ales s-au apărat perfect, ca de obicei). Tocmai fuseseră egalați.

Dar e un pic nedrept să îl pomenim atât de mult pe Benzema, totuși, când Kanté a făcut un meci SF. Și nicidecum vreun SF de duzină, ci unul atât de spectaculos și de plin de acțiune încât părea regizat de maestrul Kubrick însuși. Kanté a recuperat, a alergat, a driblat, a alergat, a pasat în toate felurile și din toate pozițiile, după care a mai alergat un pic, și ne-a arătat tuturor ce înseamnă ”box to box”, dar mai ales ce înseamnă fotbal total: este acel gen rar și prețios de fotbal jucat în același timp cu mintea, cu plămânii, cu sufletul și cu glezna.

Dacă Tuchel și Kanté vor fi măcar la jumătatea formei în care i-am văzut azi și-n returul de la Londra, Chelsea ar putea fi considerată prima finalistă a acestei ediții Champions League. 

Ba aș zice că e chiar mai grav: la cât de bine stau în teren, cât de agresivi sunt și cât de bine închid orice spațiu, să nu vă mirați dacă sare iepurele englezo-germano-rus din tufișuri, să le sufle trofeul petromilionarilor din cealaltă semifinală. Petromilionari care, săracii oameni bogați, aleargă de atâta amar de vreme după el, încât pare că le-ar fi mult mai ușor s-o convingă pe fata Morgana nu doar să se arate, ci și să facă schimb de tricouri cu ei.

Andrei Manțog

Despre Andrei nu se știu foarte multe lucruri, însă este cert că e atât de pasionat de fotbal, încât legenda spune că și-a trăit jumătate din viață în mașină, pe drumurile dintre stadioanele din țară și nu numai. Ultima dată a fost văzut în fața televizorului, așteptând cu interes momentul în care nu va mai avea cum să ia peste picior fotbalul de la noi.