Rafa Letal

Într-o bună zi, timpul va deveni irelevant. Vom constata asta după panoul de afișaj din Gara de Nord va întârzia să afișeze întârzierea cu care trebuia să afișeze întârzierea trenului București-Satu Mare. Care întârziase la Satu Mare. Și atunci, ne vom întoarce fotoliile alimentate fotovoltaic, vom da la o parte bolul cu semințe de floarea jupiterului și, pe terenul de zgură roșie lângă care Dominic Thiem încă mai așteaptă să intre ca să își ia coroana promisă în 2018, ne va aștepta noul standard pentru delimitarea precisă a momentelor din viețile noastre: Nadalul.

Pentru că Nadalul trece repede atunci când te distrezi. Și e la fel de adevărat că Nadalul trece, pietrele rămân. Ne va fi mult mai simplu să explicăm cum ceva anume este o pierdere de Nadal. Emisiunile lui Iancu Guda, de exemplu. Iar când cineva îți va spune că nu mai este Nadal, abia asta te va face cu adevărat să te ridici de pe scaun și să te apuci de treabă. Și nu doar așa, la trecerea Nadalului.

După meciul de astăzi, pentru Felix un lucru pare simplu și în același timp clar: canadianul nu va pierde lupta cu timpul. A pierdut-o însă pe cea de azi cu Nadal, care prin comparație cu timpul pare să fie la un alt nivel. Timpul s-a trezit la prima oră în fiecare zi din ultimii vreo 7 ani și, ajuns la marginea patului în care Nadal adoarme aranjându-și șuvița de păr (singura!) după ureche, a sperat obsesiv că va smulge de la spaniol un „hop-așa!”. Nimic.

Așa că dacă timpul se reazemă-n gard resemnat și admiră cu interes lupta Nadalului cu ultimele lui apucături de om, de ce Felix nu s-ar așeza pe bancă, priponit de trunchiul arțarului la umbra căruia își crește loviturile de care e nevoia pentru o lume post-apocaliptico-Big-3? Într-o zi, cert e că timpul va trece. Doar că, așa cum apele curg la ora la care puhoiul ne mână unde-i vine bine, nu timpul va decide ziua și ceasul. La cârma limbilor ceasului e un Nadal care prinde tușe extraterestre și însușiri mitologice când talpa adidașilor aspiră între striații primele molecule de praf roșu. Acolo, în lumea care l-a zămislit, nu e loc pentru timp. Sau dacă e, stă și el în tribună și privește luând notițe. Pentru că, până una alta, timpul știm că trece. Dar Nadal…

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Novak Djokovic – Diego Schwartzman: 6-1, 6-3, 6-3

Noi, oamenii de rând, pentru care cel mai sinistru scenariu de duminică e să fim nevoiți să ne aducem soacra înapoi după ce am dus-o deja acasă, nu avem cum să înțelegem prin ce trece anual Diego Schwartzman. Gândiți-vă că ați tras tot anul, ați fost nu doar la ziua șefului, ci și la onomastică, botezul copilului, promovarea nevestei pe postul pe care îl doreați și petrecerea de divorț. Ați înghițit cu hărnicie toate furcile caudine care vi s-au arătat și, într-un final apoteotic, vine ziua negocierilor unui nou contract. Și nu doar că nu primiți alt salariu, dar șeful vă bagă într-o mașină de schimbare a sufletelor, și vă treziți Diego Schwartzman la Roland Garros, înainte de un meci cu Nadal sau Nole.

Eh, fix așa e Schwartzman, dar mai rău: pentru că dumneavoastră plecați într-un final din corpul amărâtului, dar el revine și anul viitor, cu spaima că mai rău se poate doar dacă îi prinde pe ăștia doi jucând la dublu.

Leylah Fernandez – Amanda Anisimova: 6-3, 4-6, 6-3

Probabil nu vom reuși să stabilim împreună, ca societate, că trebuie să reducem risipa alimentară. Probabil nu vom putea fi de acord cu toții că e nevoie ȘI de cărți în școli. Sau de școli pe câmpurile în care pretindem că ar trebui să existe școli. Și poate e bine să avem priorități și, înainte de toate astea, să decidem naibii dacă finala aia de US Open, cu Leylah și Emma trebuie sau nu ștearsă pentru că nu au reușit fetele astea să continue să ne satisfacă pretențiile.

Ca să ne fie nouă mai ușor, Leylah încă încearcă. Dintre cele două, ea ține sus stindardul finalei despre care vorbim de fiecare dată când doar ar trebui să învârtim în maioneză în sensul acelor de ceasornic. Fernandez a început croncănind în surdină cu un 4-0 simplist, dar lucrurile au ajuns rapid la un echilibru pe care, Leylah fiind, îl vrei doar atunci când îți duci cafeaua la masă și te așezi visând la alte finale de Grand Slam.

Cert e că Leylah a găsit în ghiozdan rigla cu care ok, poate încă nu trage cele mai drepte linii la caietul dictando în care noi îi urlăm să rezolve ecuații de gradul 4, dar măcar știe să o folosească așa încât să izbească falangele adversarei. Chestie care, da, nu e artă, dar ține site-urile companiile aeriene închise pentru măcar încă două zile. Canadianca a salvat 8 mingi de break dintr-un total de 12, iar când a fost de urcat la fileu, drumul a meritat și punctele au fost culese. Ceea ce e semn bun, pentru că urmează în calea farurilor Martina Trevisan.

Carlos Alcaraz – Karen Khachanov: 6-1, 6-4, 6-4

În completa mea micime umană dublată cu dedicarea pe care o am față de lumea umorului, planul de viitor de care sunt foarte mândru e să am un copil. Care va avea acces la toate ideile minunate ale lumii și va crește în totală armonie cu tot ce pot eu considera că reprezintă conceptul de lume în care să vrei să trăiești. Și îl veți vedea pe ăsta micu’ așa: cu nume de familie complicat, câștigând Nobel-uri, împărțindu-și finale de Grand Slam cu ăla micu’ al lui Meșter și protejând inclusiv drepturile roboților care cer dreptul la sindicalizare. Și între toate chestiile astea, vorbind cu el, veți fi loviți de magnitudinea ironiei de care sunt capabil: ăsta micu’ va fi crescut într-o lume în care propriul lui tată l-a învățat că substantivul care denumește animalul ce dă lapte și stă în grajd nu e „vacă” ci „paralelipiped combodestrual”. Pentru că planul meu diabolic e să îl cresc și să creez în jurul lui o lume care să îi producă acest unic defect adorabil: să nu știe ca vaca e vacă.

Eh, vă zic asta pentru că cineva mi-a furat planul și l-a aplicat pe Alcaraz. Care, sărmanul de el, nu știe la ora asta că tenisul e domeniul de vânătoare pe care trei mistreți se împușcă între ei atunci când iau pauze de la a mânca vânătorii din circuit. Alcaraz chiar e posibil să nu știe cum e treaba cu Roland Garros-ul. Nu sunt sigur că cineva, în vreun interviu, chiar a pus întrebarea asta aparent simplă: „Copile, dar tu știi cum e cu tenisul? Știi ca e importantă experiența? Știi că unu’ de pe-aici are 21 de titluri doar la turneele astea care sunt patru în total în fiecare an?”.

Probabil chiar nu știe. E prea tânăr să fi aflat. Și exact ca în bancul cu calul, nu pare să îl deranjeze. Posibil ca Alcaraz să nu știe nici măcar tenis, pentru că pe alocuri nu joacă tenis. Ci o treabă incertă care seamănă cu tenisul, dar e un hibrid între tenis și acrobație. Sunt șanse bune ca povestea lui să fi început într-o zi în care nu a găsit lingura și a crezut că racheta de tenis face tot cam același lucru. Și pentru că nu i-a spus nimeni, el a continuat. Peste lege, peste milă, peste patul de spital, cum ar fi spus Uzzi dacă vedea drama de azi a lui Khachanov.