Probabil că știm deja cu toții că Echipa Bloggerilor este lucrul la care țin cel mai mult în Social Media. O echipă formată din oameni pe care foarte probabil nu-i cunoașteți decât din greșeală, băieți care din când în când își pun picioarele și capul la treabă și în afara computerului pentru a reprezenta blogosfera. Echipa Bloggerilor – sau bloggerii, așa cum ni se zice pe la diferitele competiții la care livrăm – este exact așa cum aș vrea să văd online-ul: dezinteresată, unită, formată din oameni care se înțeleg indiferent de statut, ordine și poziții și care au un scop comun bine delimitat. O echipă unită de o pasiune comună. Slabi, grași, scunzi și înalți, aici nu contează decât dacă cei din teren joacă sau nu bine. Nu contează dacă ești vechi sau nou, dacă te cunosc toți sau dacă ai apărut de nicăieri în peisaj. Aici nu există liste și listeri, nu există trolli și hateri. Din simplul motiv că nu există motive pentru asta: aici nu avem analfabeți într-ale fotbalului și nici oameni care țin mingea la nesfârșit fără să poată să se exprime coerent în teren. Nu avem companii și campanii, e o zonă liberă de constrângeri, de impresii și de bani. E o zonă pur și simplu plăcută. Iar cei care au avut ocazia de a vedea la treabă echipa asta știu despre ce vorbesc.
Din păcate, nu ne vedem extrem de des. Dar există ocazii – cum a fost în această duminică Cupa Castrol – în care avem ocazia de a ne revedea, de a discuta, de a ne cunoaște și de a juca din nou împreună. A fost o zi plină și foarte obositoare (fotografiile de pe parcursul zilei sunt aici), începută la 5:30 și terminată undeva după miezul nopții, derulată în majoritatea ei pe o căldură care te lăsa fără aer pur și simplu stând la umbră, darămite dacă trăgeai la maximum de tine timp de 20 de minute, atât cât dura un meci. Cu picioare chinuite, întoarse și zdrelite, cu mâini luxate, cu lovituri oarbe și cu toți mușchii puși la treabă. Dar cu goluri, cu bucurii, cu plăcere, cu trofee și cu oameni care m-au făcut să uit că sub picioare se află un covor de iarbă sintetică pe care termometrul arăta 60 de grade și care îți transforma tălpile în tigăi încinse după doar câțiva pași.
Am fost opt băieți, iar cu patru dintre ei nu mai jucaserăm niciodată în echipă. Ba chiar pe trei dintre cei din echipă – Marius, Ciprian și Călin – nu-i mai văzusem la față până duminică, iar cu Alex nu schimbasem nicio pasă, deși îl văzusem o dată, acum fix un an, de pe margine. O echipă mai mult decât experimentală. Drept urmare am început greoi, calificându-ne din grupe cu ajutorul golaverajului (în ordine 0-0, 6-1 și 0-1), am continuat cu emoții, trecând de sferturi la penalty-uri, am ajuns în finală câștigând clar cu 6-1 după unul dintre cele mai bune meciuri ale noastre și am pierdut la final după ce ne-au bătut niște tipi care joacă împreună prin turnee în ultimii cinci ani. A fost un loc secund pe care l-am cucerit puțin câte puțin, jucând concentrați și ignorând chiar și pesimismul propriu, pentru că regulile logicii arată că o un grup are nevoie de timp pentru a deveni o echipă.
Am luat locul al doilea, după 0-2 în finală. Am marcat 13 goluri și am primit patru. Am jucat efectiv 120 de minute pe temperaturi pe care mulți ar interzice plaja. Am plecat accidentați (în cazul Meșter), premiați (în cazul Zăbavă, cel mai bun portar al turneului), obosiți (în cazul tuturor, dar mai ales al lui Make, care n-a mai rezistat să vadă toată finala Euro 2012), dar în mod sigur am părăsit scena respectați. Bloggerii au plecat de acolo respectați pentru că au muncit reprezentându-i pe ceilalți bloggeri. Și alți 150 de oameni care poate nu au avut niciodată tangență voită cu zona asta știu începând de duminică faptul că bloggerii “trăiesc și în afara calculatorului”, așa cum se vorbea la Complexul Olimpic de la Izvorani. Puțină umanizare nu strică.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
