Tătăl Nostru

E clară treaba: n-au ei sporturi câte cronici putem scrie noi, fraților. S-a băgat tenis la galantar? Pac, băieții cu cronicile sărite de pe fix sunt cu ochii cât tigaia pe televizoare 24 de ore din 24 și 200 de bătăi pe minut din 200, numărând rândurile de echipament ale lui Federer. S-a adus Champions League pe raft? Băgăm mâna până-n cot în fotbalul de-acolo și-i facem terci pe nesuferiții ăia de fotbaliști adevărați, îndulcind amarul că iar n-avem echipă care să joace țurca împotriva Barcelonei.

Dar știți ce avem, în schimb? Avem echipă națională, fraților. Vrem, nu vrem, există și respiră. Și partea bună cu Naționala e că, măcar atât cât avem preliminarii, participăm și noi cu drag și spor la acțiune și ne dau ăștia la televizor, ca pe echipele mari. După ce trosnesc șaorme de 3 ori pe săptămână pe ascuns în cantonamente în restul sezonului, băieții s-au pus pe abdomene de vreo câteva zile încoace, au trecut pe la frizer (în fine, fac asta oricum zilnic, dar acum se dă meciul la Oviedo și e rost de vreo echipă din Segunda) și au plătit câteva cursuri de judo pentru a ști cum să facă față jocului tacticizat al lui Sergio Ramos.

Motivul e simplu și binecunoscut deja: avem meci cu Spania. Și când ai meci cu Spania, e ca și cum ai avea concert la Ateneu alături de cei mai mari violoniști ai Europei, chit că tu nu faci decât să tragi cortina și să ții de-un colț decorurile să nu le cadă ălora în freză. Ești parte din afiș, ai intrat în poză, ești de-acolo. Bravo, România, hai la tata să te scrie.

Este atât de important meciul ăsta cu Spania, că aveți până și cronică, oameni buni. Eheeei, câte lacrimi și plicuri cu valută au venit pe adresa redacției de la cititori care ne rugau printre sughițuri să le dăm și lor porția de cronici ale Naționalei. “Scrieți doar de Messi și de Ronaldo și de Halep și de Nadal și de Berrettini. Păi cu așa legende e ușor să scrii cronici, nene. Ia să vă văd când trebuie să scrii cronică despre Nedelcearu și Keșeru. Aici se vede valoarea adevărată, când trebuie să investești metafore în mlaștină, nu-n operele de artă. Normal că-ți vine instantaneu expresia perfectă când vezi cum Cristi dă foarfecă în vinclu în semifinalele UCL și când vezi cum în tribunele de pe Anfield nu mai e loc să arunci un amărât de Adi Popa. Dar ia povestiți-ne voi cum e când Benzar îl vede-n față pe Jordi Alba și nu-nțelege prin ce găuri trece de el pe partea stângă a apărării”.

Am analizat deci aceste mesaje de la mult iubiții și stimații noștri cititori, ne-am uitat un pic prin grupă, am văzut că ai noștri nu s-au făcut totuși de piure în preliminariile astea, de când i-a luat Contra la tangențiale, am văzut și că generația aia mică ne-a pus cuie-n scaune în vară, de-am văzut meciurile pe vârfurile tenișilor, și am decis: gata, nene, le dăm ăstora cronică. Începând de la meciul cu Spania până când s-or termina preliminariile și poate și mai mult decât atât, scriem de oamenii ăștia la categoria “Și ei sunt ai noștri”.

Și pentru că printre echipele cu care joacă România în grupe avem și Suedia, am primit un telefon de la băieții de la Volvo, care ne-au zis așa:

– Copii, voi scrieți acolo și despre România – Suedia când o fi?
– Nu, domnu’ Nils Holgersson, că preferăm să dormim, e viața grea și temperatura mare în zona temperat continentală de tranziție.
– Păi și nu vreți voi să scrieți, totuși? E și păcat: ai noștri fac mașini din ce în ce mai mișto, voi aveți generația asta tânără care în sfârșit are față de fotbaliști. Nu vedeți un ROI în asta?
– Da’ cum să nu vedem, domnu’ Holgersson, bineînțeles că vedem. Da’ dacă se întâmplă s-o ia Suedia pe coajă de la România, nu vă supărați și nu turați motoarele nervoși pe-aici, că știți că suntem responsabili în țara asta: reciclăm selectiv – adică selectăm momentele în care ne aducem aminte că trebuie făcută treaba asta – ținem la mediu și alte de-astea.
– Stați, mă, liniștiți, avem hibrizi plug-in, avem mai nou mild-hibrizi, avem motoare cuminți și devreme acasă, nu ca nemții. La noi se numără airbag-urile, nu turațiile. Pe bune, când ați testat ultima dată un Volvo, să vedeți cu ce se mănâncă?
– Deci ne spuneți că putem bate Suedia și putem să și scriem despre asta, practic?
– Dacă nu mai joacă Prunea, da.

Pe cai, deci. Pentru numele lui Freddie Ljungberg și Kennet Andersson, deja v-am ținut cu introducerea asta mai mult decât i-a luat lui Pușcaș să ia primul cot în meclă de la Sergio Ramos.

Această cronică îți este oferită de:

România – Spania: 1-2

Meciul ăsta începea cu ai noștri într-o poziție oarecum strâmbă. În primul rând, Spania a câștigat până acum toate meciurile din grupă, profitând de faptul că a căzut la tragerea la sorți cu niște ditai dulăii care nu știu decât să latre sexy, iar când dau să muște uită că au dinți de lapte și rămân cu caninii în șosetele adversarilor. De Malta și de Insulele Feroe nu vorbim prea multe acum (dar le vine rândul, nu-i problemă), însă Suedia și Norvegia au jucat până acum rolul jalonului: când nu au fost depășiți lejer, au fost călcați cu roata pe cap.

România nu avusese încă onoarea de a juca cu Spania, așa că ne lăudam înaintea partidei cu postura perfectă a singurei echipe care n-a pierdut cu ăștia. Tactică și strategie level 99: iată o metodă infailibilă de a fi invincibili.

N-a durat mult până să ne prindem, însă, că ne va fi greu să scăpăm fără vreo 9 goluri de la spanioli. Au trecut fix 34 de secunde până când Paco Alcacer scăpa singur cu Tătărușanu după ce Răzvan Marin a clănțănit o pasă aiurea pe la mijlocul terenului. Alcacer n-a reușit să dea gol, dar asta doar pentru că Tata Tătă a scos-o. Și din faza asta urma să reținem un tipar pentru întreg restul meciului. În primul rând, “Apără Tătărușanu” a fost cea mai utilizată expresie a comentatorilor de la Pro TV (pe locul al doilea a fost un inedit și constructiv “Andone, rupe-le oasele” și pe trei a venit un onorabil “Hagi-Hagi-Hagi-Hagi”). În al doilea rând, pasele greșite ale lui Răzvan Marin urmau să ne călăuzească drumul prin primele 45 de minute fix așa cum o face în peșteră o lanternă care luminează strâmb. Sau un prim ministru care nu luminează deloc.

Așadar, Tătărușanu. Am avut atât de mult noroc c-a stat în poartă, încât am decis să vă ofer, în premieră absolută, numerele la loto pentru extragerea de duminică: 1, 6, 11, 13, 35 și 37. Printr-o coincidență stranie, acestea sunt și minutele în care spaniolii au luat la țintă toate părțile corpului lui Tătărușanu. Și au avut ce să ia, slavă lui Ion Vlădoiu, că omul are trei metri când stă așezat. Ideea e că, dacă nu-l aveam pe tipul ăsta în poartă, cronica asta era mai degrabă un text funerar. Și cu asta ar trebui să începem, să continuăm și să terminăm articolul ăsta. Indiferent ce impresie v-a lăsat finalul ăla de meci despre care vom vorbi în foarte scurt timp, nu uitați în niciun moment că, la 7-0 pentru spanioli, nu-i ajungeam pe ăștia nici dacă aveau juma’ de lot eliminat spre final.

În rest, echipa României a jucat absolut impecabil. Dacă meciul de ieri ar fi fost finala mondială la De-a v-ați ascunselea. Poate cu excepția lui Pușcaș, care l-a făcut pe Ramos să transpire la inghinali în vreo două faze, ceilalți băieți au fost depășiți cu 8 tururi de adversari până la prima intrare la boxe. Ca să vă faceți o idee despre cât de plictisit s-a jucat, imaginați-vă că cele mai bune momente ale României au fost undeva între minutele 20 și 25, perioadă în care ai noștri au reușit performanța de a evita ocaziile de gol ale Spaniei și atât.

Imensa gaură de formă a Spaniei nu s-a întins însă mai departe de minutul 28, când Ciprian Deac, plitisit de atâta activitate în atac, și-a făcut treabă prin careul nostru și l-a călcat cu sete pe Dani Ceballos pe gleznă, amintindu-mi de Balul Bobocilor din liceu, când am încercat aceeași mișcare cu o colegă de clasă la un dans ceva mai ritmat. Îmi ofer scuzele încă o dată, chit că fata a crezut toată viața că am făcut-o intenționat. Deac nu și-a oferit scuzele, ba chiar părea ușor derutat de decizia arbitrului. Dar e normal: pentru că la CFR Cluj lucrurile se mișcă mult mai lent, fazele astea rămân o pată neagră pe cerebel pentru jucătorii ardeleni.

A bătut Sergio Ramos, iar Tătărușanu n-a mai putut scoate și de la 11 metri, că nu-i omul vitruvian. 1-0 Spania, iar meciul tindea să se verse în sfârșit în direcția corectă. Mare rușine pentru fotbal ar fi fost un 0-0 la pauză în partida asta în care cele 10 semafoare galbene de pe teren nu i-au oprit deloc pe spanioli să intre în intersecție și să facă stânga sau dreapta după cum le-a poftit ficățelul.

Dar să știți că am avut și noi ocazii, de ce să nu avem? Chiricheș a băgat mingea la metroul de la Piața Muncii de pe la 25 de metri, iar Nicu Stanciu a câștigat simpatia suporterilor după ce a trimis mingea în tribună, așa cum a văzut că se face la finalul meciurilor de tenis, deși omul tocmai bătea cea mai periculoasă lovitură liberă a României din prima repriză. Apropo de Stanciu, cel mai inspirat ar fi ca până la meciul cu Malta, de duminică, să facă o vizită la service pentru a-și verifica cutia de viteze. La un sprint încercat de al nostru, a părut că transmisia a rămas blocată în viteza a doua și mi-e că dacă o lasă așa crapă motorul. Pe bune, dacă ăla e sprint, Nicușoare, Sergio Ramos e Maica Tereza.

1-0 pentru ei la pauză, deci. Ai noștri lipsiți de carne-n zeamă și moi ca orezul prea fiert. Opiniile pe interneți erau divergente: pe de o parte, unii ziceau că ar fi bine să ne aducem aminte că jucăm, totuși, cu Spania, nu cu FCSB. Pe de altă parte, ceilalți ziceau că aia cu “nu mai există echipe mici” e valabilă doar când jucăm noi cu d-alde Albania și Kosovo, dar devine brusc cât se poate de actuală când avem meci cu Spania. Păi ori, ori.

Nu am apucat să văd dacă au câștigat unii sau alții, că spaniolii au intrat pe teren ascunzându-le mingea alor noștri. S-a făcut 2-0 după vreun minut și jumătate de la începutul reprizei, într-un moment când jucătorii de fotbal de la noi sunt obișnuiți mai nou să-și așeze încă șuvițele-n bentițe. Dacă pentru unii meciul durează până când fluieră arbitrul, pentru noi el începe când fluieră arbitrul gol pentru adversari.

Și ce gol am luat! Au croșetat-o băieții atât de frumos până când Alcacer a băgat-o-n poarta goală, încât Chiricheș a părut mai degrabă fericit că a prins bilet în primul rând la faza asta decât că n-a văzut mingea cu minutele înainte și după gol. Chestie de optică și de nuanță, până la urmă. Unghiul de abordare contează mult în viață.

De aici, lucrurile s-au mai calmat. În sensul că noi n-am mai luat gol, iar ei n-au dat. O situațe win-win pentru toată lumea, dar în special pentru ei.

Contra s-a prins în final că n-avem șanse masive să revenim în joc dacă ne bazăm pe aceiași araci pe care i-a luat vântul la prima adiere, așa că a început să mai amestece în ciorbă. Inspirat, mult mai inspirat decât formula cu care a început meciul. În minutul 56 l-a băgat în teren pe Florin Andone, care o fi plecat el din Premier League să joace pentru Galatasaray, dar s-a gelat niște sezoane bune în aceleași băi cu Ronaldo și Messi, iar treaba asta te ajută în viață mult mai mult decât cursurile de self awareness, de exemplu.

Andone a marcat cu capul în poarta lui Kepa (moment în care am aflat că hei, iată, Spania a avut și portar în meciul ăsta), după ce Pușcaș a retrimis în careu o centrare lungă a lui Benzar. Sună foarte simplu și eficient, dar în contextul în care mingile păruseră pentru ai noștri mai degrabă baloane umflate cu heliu până în momentul ăla, am văzut treaba asta ca pe o minune care m-a făcut să mă gândesc serios la pocăință. Nu trebuia decât încă o icoană care plânge cu lacrimi de bourbon sau o degajare transformată în autogol de vreun enoriaș spaniol pentru ca procesul de penitență să înceapă instantaneu.

Ai noștri s-au chinuit să se scuture de polei. Odată cu aparițiile în teren ale lui Hagi și Maxim, a părut că echipa noastră a găsit în sfârșit șmirghelul ăla cu granulație mare care în loc să lustruiască adversarii, le sfâșie epiderma. E adevărat că spaniolii au cam potolit tunurile și au băgat câinii-n cușcă, mizând mai degrabă pe o colecție de pase plictisitoare până și pentru ultrașii Barcelonei. La un moment dat, prin minutul 72, Spania ajunsese la o posesie de 78%, de-ncepuseră prietenele și nevestele alor noștri să le trimită poze cu mingea pe whatsapp, s-o recunoască când o văd.

În fine, totul s-a schimbat în minutul 80, când Maxim a inventat o pasă prin țeavă spre Pușcaș, care a luat-o la goană spre poarta lui Kepa. A trecut de Ramos, s-a împiedicat în minge, iar din spate a venit cu sania Llorente, care a luat și minge, și om, și adversar, și cartonaș roșu.

Iar acum, să vezi fază: mai aveam vreo 10-15 minute din meciul ăsta și ne trezeam brusc că nu mai vrem să ajungem cu rabla la Remat, ci vrem s-o păstrăm, s-o declarăm vehicul istoric și s-o vindem la licitație cu 30 de milioane de euro. Bravo, România, ai stil.

Lovitură liberă de la 18 metri și un sfert de oră cu un om în plus? Da’ vă rog luați loc, unde ne grăbim așa? Păi nu putem să-i rupem bazinul lui Benzar la lovitura liberă? Putem. Da’ n-am putea să-i mai lăsăm puțin pe ăștia să paseze de-a latul (pasele lor arată la fel și cu un om în minus, apropo), dacă tot au bătut atâta drum? Normal că putem, că suntem oameni de omenie. Da’ nu putem noi să ne amintim abia în minutul 91 că am avea șansa să scoatem un egal complet nebun și să ratăm ca-n Texas în două faze consecutive în care Hagi, Pușcaș și Grigore i-au transformat pe spanioli în marcaje pe șosea, oprindu-se în Kepa, acest Tătărușanu cu explozie întârziată? Ba putem. Ba chiar am găsit și timp să-njurăm neaoș printre caninii strânși că băieții ăștia pifani pe motorete n-au intrat din prima în teren, lăsându-ne să înotăm în smoală două treimi din meci.

Unbelievable save from Kepa to win the game for Spain 👐🏻💙pic.twitter.com/qPh2O9TQLQ

— DonkeysOut (@CarvalhoJTElite) September 5, 2019

Dar poate că un egal cu Spania ar fi fost, totuși, un rezultat ușor cam obraznic pentru cum a jucat România în majoritatea meciului. Vorba lui Radu Paraschivescu:

Da, toată lumea ar fi visat un 2-2 și am fost la distanță de un picior stâng lipsă al lui Kepa de a reuși să-l avem. Dar dacă viața și cozile din comunism m-au învățat un lucru până acum, lucrul ăla e să fiu realist și să îmi adaptez așteptările la potențial. Mai ales că nu se cade să-i supărăm masiv pe ăștia, doar vine meciul retur și nu ne va fi moale dacă chiar ne iau în serios și-și pogoară întregul arsenal de trotinete pe cefele alor noștri la meciul din Spania. Haideți să ne concentrăm pe Suedia și pe Norvegia, echipe cu care jucăm acasă și pe care avem șansa să le trimitem la despănușat de reni cu două victorii, fie ele și venite în minutul 91.

Dar, deocamdată, vine Malta peste noi duminică. Sunteți gata să faceți cunoștință din nou cu cealaltă parte a expresiei “nu mai există echipe mici”? Nici noi, dar e clar că de distrat ne vom distra.

Între timp, faceți cumva și programați-vă să testați noul Volvo XC90, ca să nu avem vorbe la proces:

Această cronică ți-a fost oferită de:

Meciuri jucate joi în grupa F:

România – Spania 1-2 (Andone ’59 / Ramos ’29, Alcacer ’47)
Feroe – Suedia 0-4 (Isak ’12, ’15, Lindelof ’23, Quaison ’41)
Norvegia – Malta 2-0 (Berge ’33, King ’45+1 pen.)

Clasament în grupa F: