Sunt atâtea lucruri de povestit după doar trei zile în zona Halkidiki, încât nu mă voi limita la o singură postare pe blog și voi încerca să fac un mini-serial al celor mai interesante lucruri care ni s-au întâmplat, mie și Elizei, la sfârșitul superb al unei săptămâni care a început în București, a continuat miercuri prin Bulgaria și Grecia, s-a derulat joi, vineri și sâmbătă prin zona Halkidiki și s-a încheiat apoteotic printr-un drum întors de 750 de kilometri către București.

INTRODUCERE

Am plecat miercuri la 7 dimineața. Normal că am vrut să plecăm la 6, știind că am de mers puțin peste 11 ore până acolo, dar normal că am zăbovit până ne-am luat inima-n dinți. Am urcat în Dusterul pe care Automarket îl are pentru câteva săptămâni într-un soi de semi-anduranță (poveștile cu Dacia vor începe pe site în luna iunie), am pus bagajele în spate, am profitat de faptul că avem de ceva vreme o geantă izolată termic și am adâncit în ea câteva sandvișuri și niște Red Bull-uri. Plinul era făcut, deci urma doar să plecăm. Aveam trei probleme: în primul rând, în Grecia se anunțase grevă miercuri, astfel că toată lumea m-a sfătuit să alimentez în Bulgaria, la granița cu Grecia. În al doilea rând, GPS-ul Smailo pe care-l am reușise să se strice și nu se mai alimenta din cauza mufei mini-USB care nu făcea contact decât dacă țineam firul în poziții nefirești. În al treilea rând, vocile românești care sfătuiesc un first timer prin Bulgaria spuneau că trebuie să ai bani mărunți la tine în caz că polițiștii bulgari dau dovadă de exces de zel și vor să-ți strice ziua.

GREU PRIN BULGARIA

Traseu: București-Giurgiu-Pleven-Sofia-Kulata-Salonic-Nea Potidea. Vreo 750 de kilometri, toate ghidurile îmi arătau că am de mers 11 ore și jumătate.

View Larger Map

Până la Giurgiu am mers ca prin brânză, profitând de faptul că lumea de-abia se dezmorțea. Am plătit taxa de pod la Giurgiu-Ruse (24 de lei, sumă pentru care-ți este pus la dispoziție un pod sub orice critică, care dă impresia că se prăbușește cu tine în orice moment și care la îmbinări are gropi în care intră roata mașinii pe jumătate), am trecut prin zona vamală în care pare că intri în Fâșia Gaza colț cu Guantanamo, cu o atmosferă plină de plumb, un miros specific toaletelor caucaziene de stână și cu oameni acri și plini de scârbă, am cumpărat asigurare medicală pentru Eliza (moment în care am fost întrebat de un concetățean cu origini dubioase dacă “merge gipele astea”, cu referire la Dusterul din dotare), am oprit în prima stație de benzină din Bulgaria (o ghenă infectă care puțea a rahat și a țigări) pentru vinieta bulgărească (40 de lei) și am zburat mai departe.

Bulgaria este o colecție de șosele libere și de autostrăzi care ne dau clasă. N-or fi șoselele astea cele mai bune din lume ca suprafață de rulare, dar o mașină cu suspensii ceva mai moi te face să te simți mega confortabil. Am fost sfătuit să țin viteza legală și am ținut minte asta. 90 pe șosea, 50 în localități. Cu excepțiile de rigoare care schimbă limitările după cum vor polițiștii bulgari. Apar din senin zone cu 60 km/h fără ca șoseaua s-o ceară. Pe centura Sofiei ai un soi de drum expres cu trei benzi pe sens și  liber ca pistele de încercare ale aviației americane de prin Mojave pe care, în porțiuni enorme, limita de viteză este de 40 km/h (foto mai jos). De obicei, limitările de viteză sunt realizate pentru siguranța traficului, dar bulgarii mi-au dat ocazia să văd că motivele se pot pierde la fel de bine în negura logicii.

E adevărat cu aceiași bulgari au realizat, între Pleven și Sofia, pe o porțiune de circa 100 de kilometri, o autostradă superbă prin munți. Specie la care noi nu că suntem repetenți, dar nici măcar nu am ajuns cu lecția la capitolul respectiv. Ai două sau trei benzi pe sens, mergi cu 130 km/h și nu are nimeni treabă cu tine. Normal, fiind vorba de munte, autostrada este formată dintr-o succesiune de viaducte, poduri și tuneluri, iar limita de viteză în tunel este de 80 de kilometri pe oră. Nimic senzațional, același lucru se întâmplă și în Germania, Austria, Elveția sau în oricare țară civilizată. Dacă veți citi pe forumurile românești că bulgarii “au hotărât brusc ca autostrada se termină la tunel”, puneți-o pe seama faptului că lipsa culturii rutiere se manifestă mai pregnant în țările în care cultura în sine nu are unde să se manifeste.

Am fost oprit de doi polițiști pe drum. Prima dată, între Giurgiu și Pleven. Într-o zonă în care limita de viteză era 60 de km/h. Omul a sărit în fața mea când a văzut numărul de București, mi-a cerut actele, s-a uitat turbat după vinieta pe care o lipisem pe parbriz, dar care nu era vizibilă din cauza soarelui, apoi a început să caute nod în papură. M-a întrebat dacă am văzut limita de viteză acum “doi sute metri”, i-am răspuns râzând că nu mă grăbesc și că știu că trebuie să am 60. Apoi m-a întrebat inclusiv de vinieta de România, pentru că i se părea ciudat că nu o am lipită pe parbriz. “În România, vinieta e o hârtie acum, nu se lipește”, l-am calmat. Mi-a urat drum bun și asta a fost tot. Al doilea polițist, pe centura Sofiei, a vrut să vadă dacă am toate actele, verificând cartea verde. I le-am dat pe toate. Iar el mi-a urat drum bun.

E adevărat că am ajuns la granița cu Grecia și am răsuflat ușurat. Or fi legende, or fi adevăruri. Cert e că, dacă îți vezi de treabă, oamenii își văd și ei de a lor. Am citit pe un forum, acum câteva zile, povestea unui tip care a lăsat “tradiționala șpagă” de 90 de euro la bulgari, lăudându-se ceva mai jos că Symbol-ul lui prinde 150 pe șosea. Mă abțin de la comentarii.

GRECIA ȘI GREVA-FANTOMĂ

Normal că suntem învățați că televizorul ne spune adevărul. Probabil de-aia m-a avertizat până și mama că în Grecia e revoluție și că trebuie să am grijă, că prind și grevă. Am alimentat – pentru a dribla neprevăzutul – la 30 de kilometri de graniță, la un Shell unde am plătit fără probleme cu euro. Am ajuns apoi tiptil la graniță, unde o coadă de vreo 15-20 de mașini m-a făcut să cred că vameșii sunt și ei în grevă și că va trebui să mă așez relaxat până se întorc. Nici pomeneală. În cinci minute am ieșit de acolo, grăbit chiar de vameșa de la ghișeu. Am ținut să întrebăm, pentru conformitate, dacă la greci există vinietă. “Vinieta Grecia nu, autostradă tax” ne-a spus femeia, confirmând ceea ce știam deja.

Am intrat în Grecia, țară care pare paralizată. E un dolce far niente care te relaxează încă de la intrare, avem niște șosele libere și nici urmă de grămezile pe care le întâlnim prin România uneori. Măslinii din peisaj și casele care încep să prindă stil mediteraneean completează desenul, iar numerele de Bulgaria dispar brusc și sunt înlocuite de cele de Grecia, cvasiinexistente dincolo de graniță. Pesemne că grecii vin înspre nord doar obligați. Chestiune normală, de altfel, vom vedea mai încolo.

Drumul spre Salonic trece pe lângă localitatea Serres, apoi printr-o zonă deluroasă. La un moment dat se transformă în autostradă, vezi și semnul distinctiv care te anunță asta, dar nimeni nu te pune să plătești nimic. Mergi cu 130 km/h și savurezi faptul că, în Grecia, oamenii sunt mult mai relaxați în privința traficului în general. Observi cu coada ochiului benzinăriile de pe margine la care unii alimentează (evident că am fost informați doar parțial de televiziuni când a venit vorba de celebra grevă care i-a pus pe toți cunoscuții în alertă), iar principala activitate este să încerci să descifrezi caracterele grecești din alfabetul care a stat la baza civilizației europene. Altfel spus, din Kulata – localitatea de frontieră care este semnalizată încă de la ieșirea din Sofia – și până în Halkidiki am trecut prin Σέρρες și prin Θεσσαλονίκη. Îți aduci imediat aminte de matematică și de literele grecești și râzi încercând să transformi literele de pe indicatoare în sunete și sunetele în cuvinte. Normal, grecii nu au uitat că trăiesc din turism și, la 200 de metri de la indicatorul în greacă, îți plantează și unul cu “traducerea” lui în litere latine. L-am folosit întotdeauna pentru verificare.

După ce ai făcut deja 9 ore pe drum, ultimele coline care-ți barează vederea spre Marea Egee, în apropierea Salonicului, par că nu se mai termină. Evident, treci și de ele și descoperi un Salonic imens, plin de case albe și care se termină în mare. Mare care de obicei este turcoaz la mal și de un albastru închis în larg, dar care în ziua ploioasă de miercuri a fost pur și simplu albastră și atât. Am privit priveliștea de pe centura Salonicului mai degrabă ca pe un bonus până la destinație, dar a fost probabil un zâmbet sincer în care s-a transformat concentrarea și șoselele lungi și goale de până atunci.

LA HOTEL

Mai aveam vreu 70 de kilometri până în zona Halkidiki, un grup de trei peninsule care intră ca trei degete în Egee și care, pe hartă, par destul de mici. Mai fusesem în zonă cu ocazia unor test drive-uri de presă, dar niciodată nu analizez foarte bine zona atunci când oamenii îți dau mură-n gură traseul. Acum, priveam destinația noastră cu alți ochi. Și am încercat să dau de hotel, Istrion Club and Spa (undeva între Nea Moudania și Nea Potidea, la începutul “degetului” vestic, denumit Kassandra). Am făcut-o, am oprit Dusterul după fix 10 ore de la plecarea din București și am intrat în vorbă cu oamenii de la hotel, care ne-au întâmpinat cu un welcome drink și cu tradiționalul “Ce faci?” atunci când au văzut că suntem din România. Urmau patru nopți și trei zile în care aveam să descoperim Halkidiki. Deocamdată, admiram Egeea de la balcon și ne bucuram de o cină cu specific internațional în superbul restaurant al hotelului.

~va urma~

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.