Atunci când am căutat un loc în care să aruncăm ancora înainte de a ajunge pe malul lacului Leman, acolo unde vom flexa genunchii o săptămână, nu a fost deloc complicat să aleg. Trebuia să fie unul aproape de destinația finală (pentru a nu rupe calul în ultima zi cu sute de kilometri), să fie îndeajuns de plăcut și frumos încât să nu ne plictisim timp de două zile și să îmi dea și puțină treabă din punctul de vedere al poveștilor care pot ieși după aceastpă experiență. Am pus grila asta pe hartă și rezultatele au fost Chamonix sau Saint Gervais les Bains. Am ales până la urmă Saint Gervais pentru că de aici pleacă spre vârfurile Mont Blanc-ului – cel mai înalt vârf din Europa, pentru cei care s-au certat cu geografia – un soi de funicular. Se numește Tramway de Mont Blanc și urcă într-o oră de la 980 de metri, altitudinea la care se află Saint Gervais, până pe Nid d’Aigle, la 2380 de metri. Dar despre asta vom vorbi mai multe într-un post separat.
Am ajuns în Saint Gervais și am căscat gura larg după ce am observat că ne-am pricopsit cu o stațiune în care lumea ascultă vineri seara un concert de muzică simfonică în centru, în care totul e verde, în care ai câteva terase care te îmbie cu mâncarea specifică regiunii Haute Savoie și în care hotelul pe care l-am ales – Val d’Este – are două stele pe hârtie și vreo patru dacă am putea să-l mutăm în România. De altfel, problema asta e una clasică în Franța, unde am învățat că hotelurile de două stele merită mai mult decât cele cu trei sau patru stele pentru că raportul calitate-preț este imbatabil și pentru că vorbim de servicii de calitate mult superioară celor pe care noi le percepem ca fiind de două stele.
De exemplu, Val d’Este este un hotel deținut de familia Toutin care se găsește fix între primăria din Saint Gervais și biserica din centrul orașului. N-are parcare și piscină, dar ai o baie civilizată și curată, ai o cameră mai mare decât cele de la hotelurile de fițe din centrul Parisului, ai televizor cu 15 canale, ai telefon, ai o atmosferă rustică franțuzească pe care aș duce-o acasă dac-aș ști că s-ar potrivi acolo și ai un balcon enorm cu flori și un aer de munte senzațional cu ajutorul căruia care scriu eu rândurile astea. Și, o curiozitate pe care n-am mai văzut-o pe nicăieri (și mă plimb ceva, har Domnului!), hotelul îți oferă DVD-uri gratis cu filme pe care să le vezi la televizorul din cameră. Am zis că n-are parcare? Nu-i bai: domnul Toutin mi-a explicat cum, la 100 de metri de hotel, există o parcare subterană cu 12 (da, am scris bine) etaje în care parcarea este gratuită. Iar mașina este păzită non stop. Cum au făcut oamenii ăștia o parcare cu 12 etaje sub pământ? Au profitat de faptul că stațiunea e un rollercoaster pe dealurile din jurul Mont Blanc-ului. Pe total, distracția hotelieră m-a costat 66 de euro pe noapte.
Pentru că am ajuns în Franța, am ținut să mănânc lucruri specifice pe care le oferă bucătăria locală. Am terminat în prima seară o brânză fondue cu ciuperci de pădure care m-a făcut să-mi regândesc clasamentele, apoi, în a doua seară, o supă de ceapă de la mama ei și o oală cu midii preparate în stilul clasic franțuzesc. N-a fost deloc rău, iar prețul nu a săltat de cel de tristă amintire din Elveția. Oui, mes amis! E locul în care vreți să stați cel puțin două zile din viață.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
