Acum opt ani, când am aterizat în Bucureşti la Gara de Nord, nu ştiam încotro s-o iau. Habar n-aveam ce însemna oraşul ăsta, şi singura legătură cu el era faptul că aveam de gând să dau admiterea la Jurnalism. Nici măcar nu conştientizam cât de complicat e examenul în sine la facultatea asta, aşa că am venit pur şi simplu cu ce-aveam în cap, fără să încerc înainte să dau banii pe ore, meditaţii şi cumetrii. Nu c-aş fi avut – eu sau ai mei – bani de dat, da’ m-am simţit puţin cam ciudat când, ajuns aici, mi s-a spus că cei mai mulţi dintre cei care încercau să atace domeniul ăsta au învăţat cu profesori specializaţi chiar din facultatea la care urmau să dea examen.
În sfârşit, am reuşit să trec de tot şi să intru în anul întâi la FJSC, o facultate cu nume în domeniu, dar cu resurse puţine. Din păcate. Anul întâi a fost unul al descoperirilor. Nu m-a “înghiţit” Bucureştiul pentru că n-am dat doi bani pe ce se întâmpla în afara zonei mele de acoperire, iar asta mi-a prins bine mai târziu, când am învăţat că cel mai bine e să-ţi construieşti propria viaţă şi lume pentru a te putea simţi bine indiferent de context.
Şi tot în anul întâi, una dintre principalele căutări pe care le-am întreprins a fost cea a unui stadion pe care să mă simt bine. A fost un fel de quest. Ca fotbalist până cu câteva săptămâni în urmă (aşa cum eram pe atunci), cunoşteam destul de bine fenomenul şi mi se părea curioasă echipa Rapid, fascinat fiind de oamenii care cântau non stop când veneau în deplasare la Bistriţa. Dar, din respect pentru oraşul adoptiv, am hotărât să îi dau câte o şansă fiecăreia dintre celelalte patru echipe din Bucureşti.
Am fost prima dată pe Ghencea. Stăteam undeva pe Bulevardul Timişoara şi vedeam din cameră cum intră spoiala într-un fost Circ al Foamei, pe atunci o ruină în reconstrucţie, astăzi Plaza România. Eram, deci, aproape. Am prins un Steaua-Alba Iulia. A fost 1-1 sau 1-2, nu reţin exact, cert e că Steaua nu a câştigat meciul ăla. Era Piţurcă antrenor pe atunci, iar stadionul dezolant de gol pe care mă aflam permitea clasicului “Piţi, lasă-ne” să se audă până departe. Mi-a rămas în inimă o imagine goală, deşi plecasem cu o curiozitate animată de plăcere pe Ghencea. Mi-a părut rău şi nu am mai călcat acolo până acum doi ani, când Unirea Urziceni a făcut egal cu Zenit Sankt Petersburg.
Am mers apoi pe Dinamo. A fost o vizită destul de interesantă având în vedere că, până în urmă cu nişte săptămâni sau luni, făceam antrenamente cu echipa. Dar – aşa cum se întâmplă-n basme – n-au avut noroc să mă ţină şi m-am făcut jurnalist. Revin. Nu aveam de gând să mă duc în Ştefan cel Mare prea devreme, dar m-a corupt proaspăta mea colegă de grupă Ioana Mihalcea (o găsiţi şi pe Twitter), care a vrut să-mi arate farmecul alb-roşu în carne şi oase. I-am văzut pe mulţi dintre foştii mei colegi de antrenament jucând, dar ţin minte şi că am numărat rândurile de scaune de la tribuna a doua. Erau vreo 10. “Ce dracu’ de stadion e ăsta? La Bistriţa e mai mare” i-am zis Ioanei, care nu că era fană Dinamo, dar trăia pentru echipa asta. S-a supărat, dar i-a trecut când am mers cu ea la alte câteva meciuri acolo. Implicit un Dinamo-Bistriţa care s-a terminat egal şi la care nu ştiam cum să mă bucur, să n-o supăr iar.
A urmat Cotroceni. Mi-a plăcut acolo. Era o atmosferă plăcută, liniştită, iar echipa aia juca fotbal pe atunci. Lumea părea spălată, se vedea un hotel despre care înţelegeam că e Marriott, cuvânt care mie-mi suna SF pe vremea aia. Erau mulţi bătrâni în tribună, fapt care m-a făcut să zâmbesc, iar stadionul în sine mi s-a părut – nu ştiu exact de ce – că seamănă cu cele din Anglia. Probabil datorită faptului că avea tribuna întâi acoperită, o chestie măreaţă pentru stadioanele româneşti, şi că stăteai efectiv lângă băncile de rezerve, auzind tot ce se vorbeşte acolo. Dar, din păcate, atmosfera asta liniştită era mult prea calmă pentru ce căutam. Şi era una familiară: la Bistriţa, la fel ca în Cotroceni, auzeai jucătorii cum se-njură.
Am vizitat apoi Sportul Studenţesc. Era un Sportul-Gloria Bistriţa, dar nu am simţit deloc atmosfera studenţească specifică. Pe atunci colaboram cu un ziar de sport din Bistriţa, la care scriam editoriale săptămânale. Pe lângă colaborarea cu Academia Caţavencu, îmi rotunjeam veniturile infime. Dar erau foarte bune pe atunci. Acolo am intrat după meci la conferinţa de presă şi am fost pur şi simplu scârbit de jurnaliştii de sport (sau nu) de pe acolo. Înjurau, îşi urau efectiv meseria şi o făceau fără chef. Am spus pas.
A urmat, apoi, Rapid. Ciudat, nu mai ţin minte care a fost primul meu meci pe Giuleşti. Dar ţin minte că primul contact cu stadionul ăla a fost imnul. Întâziasem puţin şi am intrat în tribună exact când echipele intrau pe teren, iar din boxe răsuna imnul. Stadionul era pe atunci funcţional în totalitatea sa, iar de jur împrejur erau fulare ridicate. Iar lumea cânta. Deasupra mea, la 5 metri mai sus, un grup de fete ridicaseră şi ele fularele, zâmbeau şi cântau. Un tată cu un copil – o imagine pe care-o am şi acum – se ţineau de mână, iar copilul îngăima versurile. Atunci, într-o zi caldă de toamnă, mi-a trecut un fior prin tot corpul, iar părul mi s-a zbârlit. Priveam pur şi simplu un spectacol pe care nu că nu-l văzusem în celelalte părţi, dar care părea din cu totul alt film. Ştiu că l-am sunat pe fratele meu mai mic – fan declarat al giuleştenilor – şi l-am lăsat să asculte ulterior scandările galeriei. Galerie care a cântat tot meciul. Nu mai ştiu nici cât s-a terminat scorul, nici cum s-a jucat. Ce ştiu e că, pentru o perioadă bună de timp, Rapid nu pierduse acasă la niciun meci la care am mers. Tot acolo am trăit aceleaşi emoţii la jocurile din defuncta Cupă UEFA cu Hamburg sau chiar cu Steaua şi n-o să uit niciodată un meci cu Dinamo disputat într-o ploaie cretină şi măruntă care m-a udat până la piele, deşi aveam o pelerină specială. A fost 3-0 şi am ajuns acasă fericit.
Ştii, fotbalul ăsta este povestea unor bucurii. Important este însă să te regăseşti în bucuria pe care ţi-o poate oferi. Nu contează la ce nivel, pentru ce se bate o echipă şi de ce eşti acolo. Uneori, bucuria nu este un sentiment pe care îl alegi, ci unul care te alege pe tine. Uneori, bucuria te face să te simţi acasă atunci când un fior trece prin tine şi te face să nu uiţi niciodată momentul respectiv.
Mi-a făcut plăcere să îmi aduc aminte povestea asta, împins de la spate de viitorul #bwinderby 2: Steaua 2.0 -Rapid 2.0. E un meci între fanii din online ai Stelei vs. fanii din online ai Rapidului. Şi aş fi onorat să pot purta tricoul echipei care m-a făcut să fiu fericit sau să sufăr în toţi anii ăştia.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
