Joi spre vineri noaptea am fost nevoit să dau piept cu sistemul sanitar românesc printr-unul dintre vârfurile sale de lance. Spitalul de Urgență Floreasca. Vă spun din start (mulți dintre cei care mă cunosc știu prea bine asta) că urăsc metafizic și revoluționar sistemul sanitar din România, pe care-l consider un exemplu perfect de lipsă de eficiență.

Bun. Joi noaptea de la 00:30 m-am dus să joc fotbal. Sportul scuză mijloacele, astfel că explicațiile legate de oră pot fi găsite în cartea mea de muncă. De fapt, ora e genială, pentru că ajungi repede, ai unde să parchezi, nu ai nicio problemă legată de faptul că te caută cineva pe telefon, nu ai nicio grijă legată de faptul că se întâmplă ceva la birou. Atmosferă serenă. Totuși, după vreo 45 de minute de când am început să băgăm cărbuni în ghete, doi prieteni au găsit de cuviință să-și șoptească ceva unul altuia la ureche în timp ce sprintau unul spre celălalt. S-au lovit violent tâmplă în tâmplă și de aici până la lucruri care necesitau transportul urgent la spital n-a fost decât un “Mircea, tu ești cu mașinile, nu?”

Ultimele mele experiențe cu Spitalul de Urgență Floreasca datează de acum vreo 4-5 ani, iar amintirile nu au stat până acum la baza vreunui film romantic de dragoste, așa cum e lesne de-nțeles. În aceste condiții (plus șoseaua care se transformase într-un patinoar care mi-a dat ocazia să glumesc cu cei doi răniți, spunându-le că dacă ne grăbim avem șanse să dezvoltăm o simetrie facială perfectă pe mutrele lor deja strâmbate pe o parte), nu am găsit plăcerea de a vizita acest colos al sângelui.

Am intrat sceptic, cu ăștia doi în șorturi și ghete de fotbal ținându-se cu șervețele de tâmple. Parcă eram impresar de front.

– Bună ziua!, i-am spus primei femei în alb care mi-a apărut în față. Unde ar trebui să-i duc pe răniții mei?, am continuat, arătând înspre victimele faciale din spate.
– La ghișeul de acolo, să vă dea o foaie de recepție, a spus doamna, arătându-mi un colț de sală și cercetându-i sceptică pe băieții ajunși la ora două noaptea în șort la spital în condițiile în care afară erau minus 7 grade. Spuneți că vreți la neurochirurgie.

Am mulțumit și am mers la ghișeul cu băieții târându-și capetele însângerate după mine. Nu era nimeni la coadă.

– Bună ziua, am doi băieți care s-au lovit cap în cap la fotbal. Ce trebuie să facem?

Femeia a scos capul pe geamul ghișeului, s-a uitat și ea sceptică  la cei doi, dar a zâmbit.

– Unde la fotbal? La ora asta?
– Da, jucam pe un teren acoperit și s-a lovit cap în cap. Asta e, nici sportul nu mai e sănătos în țara asta… am încercat eu să destind atmosfera. O doamnă spunea că trebuie trimiși la neurochirurgie.

Femeia s-a uitat din nou la ei:

– Ați leșinat? Sunteți OK?
– Nu a leșinat nimeni, ne-au ridicat imediat, doar cât ne curg mațele prin cap, zic ei.
– Atunci e chirurgie și atât, nu neuro.
– Dumneavoastră știți, mă bag eu iar în discuție. Noi am venit doar să-i coaseți, să nu păteze pernele pe-acasă.

Nu am apucat să termin fraza, că lângă noi a apărut un medic tânăr, aparent obosit. Mi-am dat seama mai târziu că îl chemase femeia de la recepție.

– Ia să vă văd. Ce-ați făcut? întreabă el, învârtindu-le capetele ăstora.
– Ne-am dat cap în cap la fotbal.

Omul a dat din cap a “băi frate, cum naiba?!” și i-a luat pe cei doi, nu înainte de a-mi spune mie.

– Te văd sănătos. Tu ai venit cu ei, nu? Stai aici, iei fișele și vii cu ele la mine. Mă duc să-i cos, să nu mai stea așa.

Și a plecat. A durat încă două minute până când doamna de la recepție a copiat ce era pe buletinele oamenilor mei și mi-a dat foile. Am mers la ușa respectivă, am bătut, am lăsat fișele și m-am așezat pe bancă, după ce mi-am luat un ceai din automatul de lângă scaune. Nu am apucat să beau mult, că unul dintre ei a ieșit bandajat.

– Te-a rezolvat deja?!
– Nu, m-a pansat provizoriu și aștept până îl coase pe el, că e mai grav.

Am stat și-am povestit lucruri. Între timp, în sala a au apărut câțiva brazilieni lansați în geci din piele și cu pantofi ascuțiți, unul dintre ei bandajat la mână. Ăsta din urmă a început să țipe la altul:

– Ce p&*&$@# faci mișto, mă?! Sunt de luat la mișto? Cu mâna asta așa te omor!

Normal, toți ceilalți îl țineau, iar trei băieți cu alimentație și statură serioase din echipa de pază a spitalului s-au activat și ei. Spiritele s-au liniștit după ce le-a fost amintit faptul că se află într-un spital. Apoi, după alte câteva minute, a apărut un medic care în prima fază s-a uitat circumspect la mine și la prietenul meu pansat. Apoi și-a făcut curaj și s-a apropiat.

– Ce-ați făcut, mă, v-ați bătut? întreabă el, fără să vadă faptul că cel de lângă mine era în șort.
– Nu, s-au lovit doi băieți la fotbal. Unul e deja la cusut, i-am răspuns.
– La fotbal? La două noaptea? În 6 ianuarie?
– Da, ne place nocturna.

Ne-am despărțit râzând. Oamenii mei s-au schimbat între timp unul cu altul, primul apărând cu un pansament cât zilele de iulie deasupra ochiului stâng. Apoima privit împreună cum niște bărbați și niște femei stăteau la povești în sala de primire pe scaune cu rotile. Lângă noi, la trei scaune distanță, erau două femei cu pungi lângă ele care încercau să doarmă. Era clar că ar fi vrut să-și petreacă noaptea acolo și că nu aveau unde să stea. A venit un medic care le-a poftit afară, iar ele au plecat să caute un alt loc cald, probabil. Apoi, a apărut o familie cu o bătrână pe targă. Lucrurile se mișcă repede la Urgențe.

A ieșit și celălalt prieten al meu și am plecat cu toții spre case. I-am lăsat pe amândoi, dar am rămas cu o impresie excelentă despre Spitalul de Urgență de la Floreasca. Oamenii au fost foarte deschiși și amabili, în ciuda faptului că văd sânge și cînd mănâncă. Probabil. A durat mai puțin de o oră toată povestea noastră. E curat, e renovat plăcut. Și nu miroase ca-ntr-un spital. Nu știu de ce, probabil pentru că e aerisit, iar ușile se deschid des. Dar e bine. E mai bine decât mă așteptam.

E revigorant să vezi că poți să fii surprins și plăcut în România.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.