Casa Fotbalului. Ora 00:45. Un tip cu ochelari soarbe cu nesaţ dintr-o ţigară, cu ochii aţintiţi pe televizorul care stă pironit în colţul camerei. Pe birou e vraişte, hârtii de semnat şi hârtii deja semnate se amestecă cu scrumul care coboară ca lava din scrumeria umplută până la refuz. Omul nostru e încruntat. Îi cade o şuviţă peste faţă, o lasă câteva secunde, apoi o aşează la loc. Îşi mişcă vârful pantofului într-un ritm pe care-l ştie doar el. Îi sună telefonul mobil, dar îl lasă să vibreze, oprind sunetul. Deasupra lui, pe perete, un ceas ticăie enervant. La televizor, un om din fotbal vorbeşte cu nerv şi aplomb despre vinovaţi şi vină. Despre jucători de fotbal şi fotbalişti.
Bărbatul ia telecomanda furios şi închide televizorul.
– ‘Zgura mamelor voastre, acum vorbiţi şi înjuraţi, acum şase ore povesteam despre copii şi familii. Dumnezeii voştri!…
Se linişteşte, trăgând adânc aer în piept. Tuşeşte grav, apoi ridică ochii din pământ. Priveşte telefonul de pe birou, îl trage înspre el şi rămâne cu ochii aţintiţi pe ecran. După două minute, scoate din birou un clasor de cărţi de vizită. Îl răsfoieşte nervos, îl aruncă la loc. Îl ia pe cel cu coperţi verzi şi caută. Dă o pagină, două, trei, patru. Se opreşte. Privirea îi cade pe o carte de vizită pe care o scoate tacticos din plastic şi o pune lângă telefon. Aruncă în sertar caietul verde.
Ridică receptorul şi începe să formeze. O cifră, două. Apasă pe furcă. Încearcă iar.
– Ce dracu’ de prefix au ăştia?…
Scoate caietul verde, caută cu privirea câteva cârţi de vizită, le analizează. Închide caietul şi începe să formeze iar.
– Deci zero, zero, cinci patru… zero unu unu…
Formează numărul şi aşteaptă. Telefonul sună de patru ori, după care o voce răguşită răspunde de pe partea opusă. Renunţă la mina tristă şi pe faţă îi apare un zâmbet forţat.
– Hola!
– Hello, Julio Grondona?
– Yes, yes, how can I help you?
– Hello, Julio, this is your friend Mircea from the Romanian Federation. How are you, my friend?
– Ooooh, Mircea, nice to hear you again after the UEFA meeting in Paris. Fine, fine, we are in Costa Rica, preparing for a friendly match with the guys here. How about you?
– Well, not so good. We just played against Luxembourg and beat them 3-1. But we were playing like shit, they scored first and…
– Anyway, you got the three points, are you ok with the Qualifyiers?
– Not really, we were beaten by Bosnia last week and we must win everything from now on. Anyway, it doesn’t matter. I called you to talk with you about another thing.
– Yes, Mircea, please.
– You know, our friendly match on August on our new stadium, when Messi will be here with your national team…
– Yes, what? Is there a problem?
– No, there isn’t. But… I don’t know how to say it… Everybody is upset here, we paid a lot of money for the stadium and…
Pauză lungă.
– Yes, Mircea.
– And I want to win this match…
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
