Nu ştiu dacă la bază stă ideea preconcepută pe care o avem cu toţii atunci când prununţăm cuvântul “lebădă”, cea legată de faptul că o familie de domni de origine incertă ne-au făcut de rahat prin Austria acum 15 ani mâncând lebedele de pe nu ştiu care lac de acolo. Nu ştiu dacă a fost ploaia care a făcut ca lumea să nu se înghesuie ca la deschiderea vreunui nou supermarket care oferă promoţie la hidrofoare. Nu ştiu dacă pur şi simplu parcul în sine – renovat şi reconstruit în partea dinspre Baba Novac – a fost de vină.
Cert e că ieri, când am văzut că în mijlocul Bucureştiului ăstuia în care ne cojim vieţile poţi să admiri în habitatul propriu păuni cu cozile imense şi superbe, lebede albe şi negre care se plimbă pe lac sau familii de raţe şi gâşte care-şi plimbă bobocii printre oameni care le privesc cu plăcere, am zâmbit şi m-am teleportat în cu totul şi cu totul altă lume decât cea în care, de fapt, eram. E frumos să vezi că e frumos.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
