Novak Djokovic a ajuns la 33 de finale de Grand Slam. Sunt patru în fiecare an și într-unul am scris cronici din amintiri, ne-am jucat cu gheme furate de la pisici și ne-am uitat la reluări. Noi nu avem 8 ani de când scriem cronici. Novak are 33 de finale și dacă nu se lasă în curând, ajungem la punctul în care cu toții devenim penibili pretinzând că pricepem ce fac oamenii ăștia. Meșter a plecat în Suedia și caută în zăpadă rune de pe care ar putea compune numărul de telefon al lui Federer, ca să îl chemăm pe el la scris. Ar mai fi Rafa, dar omul are copii de crescut, turnee de câștigat și, Domnul să ne aibă-n pază, chiloți de aranjat.
Nu știu să existe fan al tenisului care să spună că a văzut live, din tribună, 33 de finale de Grand Slam. Lui Nole nu îi e suficient cât ne-a hrenuit cu refuzul lui de a se vaccina și acum, de parcă nu avea suficient de multe păcate, va intra la a 33-a finală din carieră fără ca măcar să fi plătit un bilet în tot timpul ăsta. De-a dreptul scandalos. Mă uitam la meci și, ca de fiecare dată când îl văd pe Nole jucând, făceam două lucruri: orice altceva, pentru că nu are sens să îi vezi meciurile dacă nu-s finală, și, în plus, mă gândeam, cum o fac de obicei, la faptul că dacă Nole ar fi fost un om mai ca oamenii de-a lungul ultimilor lui ani printre muritori, ar fi fost mai ușor să îi tolerăm aparent inevitabila ascensiune către tronul din zgură, ciment și iarbă al tenisului.
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
După care m-a lovit o altă perspectivă și nici măcar nu era vreo minge scăpată din racheta lui Nole: dacă locul lui pe tronul cu un singur loc e meritat tocmai pentru că a reușit prin tenis să compenseze toate dublele greșeli făcute cu gândul, fapta și vorba în perioadele prea lungi pentru el în care în joc nu era un punct dintr-un meci, ci mize mult mai umane? Mai strângem date și mai discutăm, că ăsta și cu Rafa nu pleacă oricum nicăieri.
Înapoi la semifinală, Tommy Paul ne-a speriat de-a binelea. Știm cu toții că vine ziua retragerii pentru Nole și Rafa și ne gândim ce se va întâmpla după. Vin unii mai tineri, unii mai trecuți, dar uite-l pe Tommitză, falnic, beneficiar al unui sistem în care un turneu cu puncte ATP se joacă în SUA cam pe lângă fiecare McDonalds și fiecare statuie a unui strămoș erou-dar-comerciant-de-sclavi.
Putem în schimb să înțelegem povestea cu prosoapele din primul set. E minunat că există momente de genul ăsta, cu jucători capabili în același timp să ajungă în 33 de finale de Grand Slam, dar capabili și să deschidă o dezbatere ca-n Poiana lui Ocan pe steroizi pe tema unor prosoape și a unui timer. L-a deraiat momentul ăsta pe Nole cât să poată Paul să-și dreagă suferința garantată de eveniment și să muște câteva copane în formă de game-uri. Nu întru îndestulare absolută, dar e totuși o semifinală și a ajutat să simțim și noi că zeii destinului nu și-au făcut cuib prin circuitul ATP.
Ulterior au venit un 6-1 și un 6-2, iar astea sunt situațiile în care tenisul nu trebuie explicat. E ca atunci când tragi țuica din butoi: când curge prin furtun și găleata se umple, e semn că lucrurile au ieșit bine. Nimic altceva nu mai contează.
Stefanos Tsitsipas – Karen Khachanov: 7-6, 6-4, 6-7, 6-3
De ceva timp așteptăm. Cândva, acum ceva ani, l-am luat pe Thiem și l-am aruncat lupilor. Lupii ni l-au trimis într-o sticlă pe care scria „Spanish Glühwein. Poate conține urme de zgură”. L-am trimis apoi pe Berrettini. Am primit un episod dintr-o mini-serie Netflix care face din meciul pierdut de Italian cu Nadal, în 2022, o aparentă bătălie pentru Constantinopol, cu klingonieni și rachete sol-aer. Acum îl trimitem din nou pe Tsitsipas. Succesul ar însemna să ni-l dea înapoi pe Nole vaccinat sau să îi ia Grand Slam-ul.
Să joci tare e ceva ce Karen a putut 3 seturi, în timp ce Stefanos ar mai fi putut și-acum. Ideal ar fi să mai poată și duminică. Rusul e bun, dar Stefanos a învățat în timp că nu cu cei buni e bătaia. Cei buni și foarte buni trebuie răzuiți de pe tablou cu ochii larg deschiși și-o mână-n șold. Când prin păduri hălăduiesc Rafa și Nole, ce se întâmplă în câmpul deschis care are ca destinație finala e important mult dincolo de scor. Nu ajută să câștigi meciuri, miza e să creezi legende. Să ajungi în finală cu oameni șușotind pe la colțuri despre cum ai dat găuri în cașcaval cu forehandul și să fie legende pe Twitter despre cum zeci de femele de canguri au intrat în travaliu forțat după ce au auzit boom-ul sonic al serviciului tău din tiebreak.
Pentru că poveștile astea se lovesc de istoria reală a unor finale câștigate de cei de care dai inevitabil în finală. Stefanos a trecut de Karen exact cum trebuia să o facă: controlat, fără chin, fără șovăială și fără să aibă de trimis ai lui de-acasă mai multe baxuri de hârtie igienică decât solicitase. Și ăsta e un semn bun. Adică imposibil să nu îi ia 5 game-uri în măcar un set.
Gabriela Ruse / Marta Kostyuk – Barbora Krejcikova / Katerina Siniakova: 2-6, 2-6
Nu am de unde să știu sigur, dar umblă vorba că Barbora și Katerina sunt o echipă atât de sudată încât Moș Crăciun, atunci când le aduce cadouri, trebuie de fiecare dată să caute câte două trofee de la turneul despre care fetele au scris în scrisoare și să le lase sub brad. Tenisul la dublu e o chestie foarte înșelătoare la turneele de Grand Slam.
În primele zile, dacă te uiți la meciuri, e hăhăială și distracție. Se fac perechi pe tunel, măcar 2 puncte din 10 sunt ca la demonstrativ, vezi jucători de top 10 cum sunt alergați de tenismeni și tenismene care nu au stat niciodată singuri într-un vestiar și îți zici că mare treabă nu are ce să se întâmple. Se face brusc vineri în a doua săptămână de turneu și meciurile devin niște campionate clandestine de bătut covoare. Apar fețe care te fac să te întrebi dacă într-adevăr vecinul tău de la 3 e SPP-ist sau chiar tenismen și apar și victimele.
Azi victime au fost Gabi și Marta, care în comparație cu Barbora și Katerina, în materie de tenis la dublu, au șireturile legate între ele și apoi de scaunul arbitrului. Tenisul poate fi și așa, un fel de luptă nedreaptă, dar timp de multe zile am văzut un steag românesc și unul ucrainean fără să avem știri despre bombe. Și dacă fetele noastre au reușit să fie un colț de normalitate pentru aproape două săptămâni, asta e o performanță în sine.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.