The Kyrgios case of Mr. Djokovic

N-a visat Nole vreodată să-și permită vreo finală de Wimbledon în care să se scarpine cu racheta între molari fără să-l filmeze cineva sau măcar se prindă cineva că face asta. Nici măcar dacă decidea să se vaccineze live în mijlocul game-ului nu mutau regizorii transmisiunii camerele de pe mutra pasiv-agresivă a lui Nick la finala asta, de teamă să nu piardă debutul unei explozii care are mereu potențialul de a ditruge totul în jur: natură, joc, șanse la trofeu, estetică.

Și e normal ca Nole să se fi simțit bine în condițiile astea. Indiferent cu cine-a nimerit în finalele de la Wimbledon pe care le tot câștigă de un cincinal încoace, nebunul de pe tabla înierbată de șah era considerat el. Între două retururi impecabile și un forehand întors de la înălțimea firului de iarbă în timp ce-i oasele bazinului i se încolonează ca la Oituz, era nevoit să-și joace și rolul de mediator între mereu eleganta familie regală britanică și petele de fasole de pe sacourile invitaților. Așa că a inventat la vremea lui tot ce-a putut ca să păstreze nebunia ridicată, de la mâncatul ierbii la gesturi teatrale integrate în peisaj.

De fiecare dată când nu mă prind dacă ce văd e o exagerare sau nu, recurg la inversul reducerii la absurd: extinderea la absurd. În cazul lui Nick, lucrurile sunt destul de simplu de analizat: în războiul pe care-l ducem cu toții la nivel cerebral între a-i accepta ifosele de dragul geniului și a-l respinge ca pe un corp străin care vrea să ne strice organismul adonisian, îmi imaginez doar ce s-ar întâmpla dacă toți jucătorii de tenis ar fi ca el.

1000 de jucători ca Nole ar fi o variantă frecventabilă, chit că nu am mai avea brusc Australian Open, de exemplu. 1000 de Nadali? 1000 de Federeri? 1000 de Alcaraji? Vă rog, unde semnez?

1000 de Kirgioși? Chemați ambulanța. Nu aș putea să privesc mai mult de trei-patru meciuri până să mă apuc de cronici alternative. Mai ales că la distanță de un post e Turul Franței.

În apărarea lui Nick, senzorii i-au luat-o razna abia prin al doilea set, ceea ce înseamnă că Prințul William și ducesa de Cambridge s-au bucurat totuși vreo oră de peluza aia perfectă, doar nu-i bănuim careva că vin la tenis pentru a analiza tactic tranziția apărare-atac pe rever. Cât timp barca i-a rămas la nivelul de plutire, Kyrgios ne-a arătat că nu s-a calificat în finala de la Wimbledon câștigând onoarea la tombolă. Cu un serviciu letal dublat de o mână de forehand-uri pe cât de plictisite la prima vedere, pe atât de riguroase la a doua, Nick a început meciul cu elanul copilului care a primit în sfârșit jucăria preferată după ce douăzeci de ani i-a explicat toată lumea că ea nu se mai produce.

Tot ca un copil s-a și plictisit însă de jucăria preferată. Și n-a fost nevoie decât de un break al lui Nole pentru ca siguranțele să i se-ncingă și să dea erori. Cu capul leșinat între umeri și cu mersul trademark de rață-arlechin, Kyrgios a început să discute cu el însuși, cu tribuna, cu propria lojă. Știți discursul echipei din avion când te anunță ce să faci „în cazul puțin probabil al unei depresurizări”? Ei bine, știam cu toții undeva în fundul sertarelor cu tenis că, în cazul puțin probabil în care Nick va ajunge să joace o finală de Slam, o va pierde nu pentru că adversarul va fi neapărat mai bun, ci în special pentru că el nu pare să facă diferența dintre o finală de Slam și concursul de badminton pe echipe mixte de la Școala Generală din Canberra.

Până și arbitrii meciurilor pe care le joacă Nicu sunt nevoiți să vorbească mai mult decât au făcut-o adunat în toate cursurile de arbitraj din carieră. ATP-ul a anunțat urgent că între seminariile teoretice ale arbitrilor intră de astăzi și oratoria. Și, opțional, un curs de autoapărare. „E lumea rea” a fost argumentul oficial.

Din momentul în care Kyrgios pierde aderența și roțile încep să se-nvârtă sub el în toate direcțiile, de parcă-i un cărucior de cumpărături defect, singura finalitate a meciului pare să fie înfrângerea. Prin scor, prin default, prin bătaie – pentru Nicu e mai puțin importantă metoda cât timp prioritatea e să-și termine recitalul, să-și zică toate poeziile, să spună tot ce are de spus înainte de a executa o plecăciune spre cine-o mai fi rămas în tribune.

Sigur, strălucirea e acolo. Un as, o scurtă fantezistă, o șarjă. Elemente care din fericire mai scapă de sub capacul oalei cu presiune și ne permit pauze în slalomul printre sughițuri. E și motivul pentru care la final rămânem cu toții cu impresia că am asistat la un meci de tenis cu reguli laxe în care oricine a putut să facă orice cât timp nu s-a alunecat dinadins pe iarba aia prețioasă.

Deocamdată, am scăpat de momentul în care un câștigător de Wimbledon umple cupa cu bere și și-o varsă pe tricoul alb în timp ce se șterge hulpav cu mâneca. Nu s-au dat puncte anul ăsta la All England Club, dar tenisul a rămas al celor care-l respectă pe teren.

Novak Djokovic are 21 de Slam-uri începând de astăzi. Dintre care 7 la Wimbledon. Și și-a câștigat din nou dreptul de a fi regele unei table de joc pe nebunii sar precum caii.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE