I-am acuzat degeaba pe britanici, fraților. Că au făcut jocurile astfel încât naționala lor să joace aproape toate meciurile de la Europeanul de fotbal acasă, pe Wembley, că-i prinde-n brațe arbitrul când plonjează în careu, că-i iarba nu știu cum, că se joacă pe fân și țărână în a doua jumătate a turneului, că mănâncă fasole la micul dejun și mai ales că se și laudă cu asta, de parc-ar fi vreo invenție culinară de excepție care are potențialul de a opri încălzirea globală, că.
Până la urmă, tot italienii au câștigat din toată afacerea ultimei luni. N-am văzut atâtea tricouri de fotbal în tribunele de la Wimbledon de hăt, din vremea în care sute de clone ale lui Gică Hagi au asistat la finala Simonei din 2019. Doar că italienii au lucrat azi în două schimburi: s-au trezit dimineață la Londra, s-au dus după prânz la finala de Wimbledon în care a jucat Berrettini, apoi au luat seara în brațe Wembley-ul, ca să asiste la finala Campionatului European. La ora publicării acestui articol nu știm care va fi fost rezultatul meciului de fotbal, dar e cert că de gura italienilor nu mai scăpăm 10 ani de acum înainte. Nu-i ca și cum am fi putut scăpa de ea până acum vreodată, dar pregătiți-vă de impact.
Bine, există și oameni care au trăit întreg Wimbledon-ul cu sufletul la gură, nu doar ziua finalei. Săracul Nadal, de exemplu. Nu știm ce-o fi fost în sufletul lui știind că în loc să transpire ca un lăcătuș mecanic la Londra, stă atârnat de iahtul lui din Mallorca și face poze de o calitate îndoielnică cu apusul. #ThoughtsAndPrayers
Dar pentru că soarta ne rezervă mereu surprize, cronica finalei masculine de la Wimbledon nu are voie să înceapă până când nu ne ridicăm în picioare să aplaudăm ostășește, teuton, victoria Gabrielei Ruse la turneul WTA 250 de la Hamburg.
Foto: IMAGO / Claudio Gartner
Fata noastră a jucat cu una dintre fetele noastre adoptive, Andrea Petković, în finala unui turneu în care a venit din smoala calificărilor și le-a luat la rând pe toate favoritele de pe tablou, care probabil erau încă cu gândul la faptul că au părăsit Wimbledonul înainte să înceapă. S-a zbătut Gabi, a întors meciuri aparent decise pe traseu, iar în finală i-a lucrat la cablaje lui Petko, care nu a înțeles nici măcar după un duș cald german cum a pierdut primul set, deși a avut două mingi să-l închidă, și cum a pierdut setul al doilea, deși a avut 3-0. Și Gabi Ruse e de azi campioană de turneu WTA. Are 23 de ani și toată cariera în față să-i urle românii în timpane.
Probabil că vom afla detaliile psihologice și filosofice ale acestei finale în ediția a doua a cărții autobiografice pe care tocmai a scos-o Andrea Petkovic. Luați-o, e marfă bună, fata scrie mai bine decât 90% din presa românească.
Le vom revedea pe ambele fete la Cluj-Napoca, între 2 și 8 august, la Winners Open. Unde promit că nu scapă fără să dea ochi în ochi într-un interviu în Taycan cu Meșter.
Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de:
Așa, ne-am luat cu altele și era cât pe ce să termin cronica asta înainte să vorbesc despre Nole și victoria lui de la Wimbledon de azi. Perfect explicabil, de altfel, cât timp regula din jurnalism zice că știrea se întâmplă atunci când un om mușcă un câine, nu când un câine mușcă un om.
Și ce câine-i Nole, fraților.
Nole a fost om o singură dată în tot anul ăsta: în primul set al acestui meci cu Berrettini, într-un moment în care avea break în față și băieții din organizare începuseră să aștearnă covoarele și podiumului pe gazon, să nu mai piardă timpul cu tenisul unor non-regățeni cât timp burțile pline cu bere au finală de fotbal mai spre seară. Matteo a alungat însă fețele regale și a oprit muzica elegant, proptind o minge-n panoul cu siguranțe cu reverul, întorcându-i break-ul lui Nole și împingând setul în tiebreak. Italianul s-a opintit ușor în propriul talent pe la 3-0 la penalty-uri, când Nole a recuperat și a întors, dar a accelerat și a luat setul sub privirile aproximativ mirate ale lui Goran Ivanisevic, care probabil că sărise micul dejun și prânzul și aștepta banchetul de după finală ca să-și astâmpere foamea.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Acum, știți cum recunoașteți că Nole scoate artileria grea, că se concentrează 100% la meci și că adversarul se va transforma urgent în rumeguș? Nicicum, omul e așa în stare naturală. Nole nu prea știe de vreo doi ani încoace ce-nseamnă jumătatea de măsură, iar ultimul „Lasă, bă, că merge și-așa” smuls din gura omului s-a întâmplat anul trecut, la Adria Tour.
Așa că n-a fost nevoie decât să-și aranjeze o idee tricoul la umeri și să strângă mânerul rachetei ceva mai apăsat pentru ca Berrettini să rămână-n spatele căruței pe care caii au început s-o tragă în galop.
Din secunda următoare momentului în care Matteo a câștigat tiebreak-ul, a devenit evident că meciul va fi câștigat de Nole. N-au existat semne pentru asta, iar dacă ești tipul cerebral care nu crede-n energii și alte supraputeri e posibil să te fi-ndoit de propriile apăsări simțind cum băiatul nostru a umplut terenul de la Wimbledon cu el însuși.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Chiar dacă italianul n-a dat semne că scoate levierul din viteză, Nole a părut un căpitan de avion care a preluat manșa în mijlocul turbulențelor și-a stins incendiile care se întețeau în creierele pasagerilor, aterizând trei seturi mai târziu cu ușurința cu care intră cuțitul de friptură în pleșkavița.
Iar partea cea mai importantă în jocul lui Nole e că avionul ăla poate sau nu să aibă motoare, să-i cadă aripile, poate să treacă prin Centura Kuiper, prin grindină, prin cenușă vulcanică și să survoleze Cretacicul: indiferent de ce-arunci spre el, Nole trage de colțurile tricoului, își cărăcănează picioarele la primire, mi ți-l fixează pe adversar cu ochii cât mingea și dezleagă monstruos răspunsuri la probleme.
Se va vorbi mult în următoarele săptămâni despre faptul că Nole a adunat 20 de Slam-uri, că i-a egalat pe Nadal și pe Federer în calculele excel-ului și că omul e lansat spre marele Slam calendaristic, călcând pe urmele lui Steffi Graf.
Pentru Nole, asta se numește plan pe termen scurt. De exemplu, uită-te-n ochii lui și spune-i că nu poate să depășească cele 8 titluri ale lui Federer la Londra. O să-și ridice umerii tricoului, o să se așeze crăcănat la primire și te va trimite la plimbare cu o scurtă la fileu.
Cu cât ești mai tânăr, cu atât mai scurtă.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Dacă vine sfârșitul lumii mâine, mai fericiți decât atât nu puteam să fim. I-am văzut la treabă pe băieții ăștia, despre care probabil ca nepoții noștri vor crede că-s exagerări.
“Da, mă, o fi fost bun și elegant Federer ala al vostru, o fi fost rege pe zgură Nadal ala al vostru și o fi fost Djokovic all-rounderul perfect, dar tu nu vezi ce frumos lovește mingea John Planter?”
Doar că, în ritmul ăsta, Djokovic îl va bate pe John Planter și dup-aia pe toți urmașii lui până la Apocalipsă. Iar câinii vor continua să muște oameni.
Imens.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Foto: IMAGO / Shutterstock
Aceste texte îți sunt oferite de:
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
