Musetti figurilor de ceară

---

Prima conspirație în care voi crede va fi una formulată apropo de meciul ăsta. Oculta mondială a asflatat, Big Pharma a îndoit shake-ul proteic cu apă din Vidraru și reptilienii i-au pus piedică lui Musetti pe peronul stației de metrou dintr-un Cluj aflat într-un univers paralel. Și așa a ajuns italianul să-și despice inghinalii, în timp ce un Nole aflat la 0-2 la seturi făcea stretching la mișto pe băncuța de lângă. 

Tenisul e fix așa. Omul se naște, învață, trăiește, deprinde backhandul cu o mână, îl joacă pe Nole până la punctul de evacuare din teren, după care vin zeii tenisului rupți de beți la ceas de dimineață și se prăvălesc peste bietul Musetti și speranțele lui de a face planuri de încă un weekend la Melbourne. 

Încă o dată vedem și avem ocazia să pricepem că oamenii ăștia nu știu cu matematica. Nu au un management al riscului pentru că nu i-ar ajuta, dar și pentru că habar nu au cum ar putea arăta. Mintea liniștită, îndesată între pernele canapelei, îți spune că dacă ai 2-0 și deja ai marcat fiecare centimetru pătrat de teren ca fiind al tău, te duci lin, cu vântul, spre victoria care nu mai poate fi scăpată chiar și jucând dintr-o inerție pe care ai observat-o la bugetarii aflați la al 37-lea microrevelion în același post. 

Ai crede și te-ai înșela. Poate că principala calitate a lui Nole în punctul ăsta al carierei e că umblă după el cu o așa de înfiorătoare aură de gargui niciodată-îngropat încât nimeni din circuit nu își permite luxul de a se opri din sprint chiar de ar vedea imagini în care distanța e măsurată de telescopul Hubble. Poate că asta e explicația pentru care Musetti, având avantaj de două seturi și avantaj în setul trei încă aluneca, sărea și izbea de parcă trebuie să iasă dintr-o menghină ce stă să-l aplatizeze.   

Până când corpul a întors armele, Lorenzo a făcut totul absolut perfect. Inclusiv l-a enervat pe Nole. Înainte ca Musetti să servească pentru a câștiga primul set, Nole a decis să își liniștească mintea în cel mai balcanic mod dintre cele posibile cu ce avea prin casă. Nu putea să acuze că nu e sare în chiftele, ori că ciorba nu are numărul scontat de boabe de mazăre, dar și-a amintit abil că există un arbitru cocoțat pe gard, care mai devreme în set îi dăduse un avertisment pentru că depășise timpul alocat pentru a schimba terenurile. 

Așa că a început omul nostru să îi povestească lui Keothavong cum e el de ani de zile în sport și cum putea și șefu` să își facă o pomană și să îi spună înainte să îl avertizeze. S-ar fi ajuns cu siguranță la știința compromisului de pe lângă Dunăre, cu Nole explicând că Legea lui Ohm e să fii om cu mine ca să fiu om cu tine, dar Musetti avea de închis setul. L-a închis și a continuat să sape. Lovituri clare și plantate de parcă un neurochirurg ieșise pe câmp să are ogorul. Insistență limpede și abilă, provocatoare de greșeli și frustrare. Apoi un medic, încă niște mingi și interviuri.

Dacă Ilie Bolojan ar vedea ce exemplu dă tenisul pentru cei ce au nevoie deinspirație în câmpul muncii, ar transforma terenurile de tenis în spații de întâmpinare pentru civilizații extraterestre și ar pune cinci comisii să le supervizeze 24/24. Pentru că se face în curând final de săptămână, Nole nu a mai câștigat un meci de sâmbăta trecută, dar joacă în semifinala de la Australian Open.

---

Noul Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la AO.

---

„Cool as a cucumber” nu neapărat are o traducere în limba română și e felul în care Jessica Pegula a descris-o pe Elena Rybakina, cea cu care va avea de se bătut la ghișeu pentru un bon de ordine către finală. „Cu sânge rece”, varianta cea mai la îndemână pentru zona Carpaților, parcă nu e la fel de poetică. Iga știe cel mai bine de-acum ce face contactul dintre dinții încleștați pentru victorie și-un castravete uman deposedat de orice emoție care nu servește izbitului de servicii în terenul advers. 

Soarele australian nu a topit nimic din intențiile Elenei. Fetele astea se tot întâlnesc prin turneu de ceva ani deja și o fac mai ales în fazele finale ale turneelor. A fost pentru a patra oară consecutiv când s-au văzut în sferturi, iar Rybakina, chit că nu plimbă cu roaba succesele de prin turneu, știe întotdeauna pe ce cheie trebuie să pună mână atunci când pe masa de lucru i se prezintă Iga. Părți din viața ei, combinate cu felul văluros în care tenisul curge de obicei, au mai dus și la momente în care și-a dat peste degete cu ustensilele, dar know-how-ul a fost tot timpul acolo. 

Iar Iga bâjbâie printr-un semi-întuneneric nespecific și din septembrie anul trecut, când a câștigat la Seul și a apucat-o spre China, calcă neîncetat prin piese de lego și alunecă de pe tablouri pe la mijloc de săptămână. Electricitatea ajunge la sisteme, dar conexiunea dispare cam după modelul după care și astăzi, în sferturile cu Rybakina, legătura creier-mâini-plan nu s-a mai făcut după ora de robotit din primul set. 

După ce Iga i-a făcut break chiar în primul game, Elena a trecut peste moment de parcă ar fi jucat pe propriul sistem de punctare. Fără să clipească măcar, a băgat furculița în serviciul adversarei și a împins pereți înspre Iga, forțând greșeli și mingi suficient de lălâi încât să îi faciliteze lovituri direct câștigătoare. 

Meciul s-a jucat în mare parte în primul set, dar mai ales în primele game-uri, la poarta instituției. Nici nu erau coapte bananele din gențile jucătoarelor și de pe lângă fetele noastre zburau mingi de break. Când Rybakina a rezistat pe zid, a ținut linia de apărare și a făcut 2-1 salvând trei mingi de break, scara folosită de Iga pentru încercarea de asediu i s-a întors direct peste cap: de-acolo și până la final de set nu a mai avut nicio șansă reală de a recupera deficitul invizibil pe tabelă, dar relativ evident în joc.

Rybakina a făcut 6-5 cu doi ași și-un winner năuc lovit cu backhandul, după care a accelerat în curbă, cu roțile prin râu și remorca pe scaunul din dreapta, pentru o pereche de mingi de set dintre care una i-a și folosit.

Drumul s-a deschis larg pentru Rybakina, serviciul a produs ași în ritm de restaurant fast-food cu lichidare de stoc în 1 Iunie și pe Iga nu a mai găsit-o nimeni. Nu a mai făcut apel în setul doi, a trecut prin materie ca să nu spună cineva de la direcțiune că eleva eminentă a fugit de la oră și meciul s-a închis fără dramă.

Intuiesc că vedeți rezultatul, scorul și nu vă întrebați „cum s-o fi întâmplat grozăvia asta?”. Pentru că dacă ai văzut-o măcar o dată în viață pe Amanda Anisimova jucând tenis, știi că atunci când varsă oala de lapte, nu e genul de situație simplă în care consecința e că nu mai mâncăm cereale. Nu, când Anisimova o bagă în gard, nici seria de pe șasiul oalei nu se mai vede, pânză freatică e contaminată pe veci și toate cerealele planetei se dizolvă la contactul cu oxigenul devenit brusc otrăvitor.

Anisimova a dublat numărul de greșeli neforțate al adversarei și a mai și pus trei în plus. Iar Jess e omul perfect pentru astfel de acte de caritate. Fata asta primește orice și apoi îți trimite factură cu ce a folosit. Nimeni nu ia bătaie de la ea și apoi să simtă că a fost păcălit. E genul de jucătoare cu care pierzi meciul, ești sigur că nu ar fi trebui să se întâmple asta, după care o vezi făcând același lucru cu încă trei adversare și apoi ajunge în finala turneului. 

Ar trebui să fie imaginea constanței. Și chiar și a Constanței, că nu e ca și cum…

Într-un final, Pegula ajunge în semifinale și la Australian Open. O făcuse anul trecut la US Open, dar a fost luat în benă de Sabalenka, însă Jess nu cade nicăieri, de nicăieri.

Fata merge liniștită și fără stații. Prin sferturi și semifinale o vezi oriunde există o cutie de mingi nedesfăcută, indiferent dacă e Beijing, Wuhan, Brisbane sau competiția anuală în care familia Pegula se adună în jurul seifului și face un joc de aproximație în privința averii gospodăriei. Anul trecut a fost 7,5 miliarde de dolari, deci putem spune metaforic că nimeni nu a pierdut. 

Revenind la meci, după ce și-a pus centura, s-a asigurat și a pornit către simpla activitate de a returna mingea în moduri neconfortabile pentru adversară, Pegula nu a mai trebuit să coboare decât pentru a o descarcera pe Anisimova la final de meci.

Care Anisimova era la un moment dat deranjată vizibil și a și reacționat când un spectator nu se mai oprea din tușit. Nu sunt eu psiholog sportiv și nu am jucat în vreo arenă mare, dar când începi să fii mai atent la potențiale diagnostice date fanilor din teren, e clar că urmează ca adversarul să își ia straie de medic și să comunice la microfon ora la care ți-ai dat obștescul sfârșit în competiției. 

Ca să nu mai avem de trăit astfel de zile, propun următoarea schimbare în tenisul masculin: meciurile din circuit să se joace după sistemul de la One Point Slam. Distracția aia ne-a arătat într-un moment foarte nepotrivit că tenisul mai poate fi și palpitant. Și dacă tot vrem să păstrăm modul ăsta de a juca cu trei seturi din cinci, să lăsăm fanii, amatorii și gladiatorii de tastatură. 

S-au dus optimile și sferturile, iar surprizele lipsesc. Ba mai mult, dacă te uiți pe scorurile de pe tabloul feminin, vezi că doar un meci a avut set decisiv. Unul dintr-un total de douăsprezece. La băieți, două din douăsprezece. Singura chestie frapantă din zilele astea de turneu a fost că Wawrinka nu și-a dat duhul după primii 50 de pași făcuți până la mașina ce îl ducea la arenă. În rest, până acum, Australian Open putea fi un email până acum. 

Shelton are cea mai rapidă servă din cam orice turneu. Va rămâne cu cea mai rapidă de anul ăsta, de la Australian Open. 232 km/h. Absolut inutili toți. Ca și cum ai aflat că mașina ți-a fost casată din greșeală, dar cineva investise anterior vreo trei ore în curățare și detailing. Serviciul nu l-a ajutat pe Ben în fața lui Sinner. Strategia asta nu pare foarte bună. Nu îi poți bate așa pe Carlos și Jannik. Dacă serviciul era atât de important în tenis cum speră unii, competițiile erau organizate de AJOFM, nu de ITF. 

S-a văzut din primele momente de joc. După un prim game de serviciu care a durat vreo 7 minute, Shelton deja era la interogatoriu, cu o întrebare de bun simț la care trebuia să răspundă: dacă ai cel mai bun serviciu din circuit și îți ia 7 minute să faci game cu el, cam cum o să arate meciul? Ca idee, când scorul era deja 4-1 pentru Jannik, italianului avea doar 45% procentaj la primul serviciu. Dacă își uita mâna dreaptă acasă și juca cu stânga, probabil ar fi avut 30% și se chinuia să ia setul abia după tiebreak. 

Nu a fost cazul. Jannik a stat calm, cu pieptul plat zgâit în calea furtunii, privind prin nori către soare și zile mai bune. Serviciul lui Shelton nu câștigă meciuri din același motiv pentru care balenele nu au cucerit lumea în ciuda dimensiunilor: când le scoți din mediul lor foarte limitat, se sufocă. 

Jannik și-a sufocat adversarul punându-l să facă ceva ce nu îi vine tocmai natural: să joace tenis. Și nu e că Shelton nu poate face asta. Dintre jucătorii care se închină doar Zeului Servă, el e singurul care chiar mai știe și alți oameni de prin sat. Dar nu cât să îl ajute când vine viitura. Orice încercare de variație ori ajunge în out, ori mai are două-trei schimburi până când sfârșește acolo. 

A încercat și cu serviciu-voleu și a funcționat până când Sinner a luat la cunoștință. Jannik nu se sperie de tunete și știe să nu stea lângă stâlp. Își plimbă catrafusele unde e uscat și la final câștigă. Dacă vii cu urlături, el scoate trusa de geometrie și începe să așeze puncte pe linii folosind mingea. Și nu ai cum să izbești cu 100, 200 sau 3000 de km/h o minge cu care nu te mai întâlnești.

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---