Nole Volens

Nasol să-ți vină rândul la cronică după o zi ca cea de ieri, când Simona s-a încordat de două ori și meciul s-a terminat cât ai zice pesto. Și ca lucrurile să fie cu adevărat dramatice, Djokovic nu mai pierde odată, iar organizatorii și autoritățile refuză să-mi ia în serios reclamația de child endangerment pe care le-am trimis-o cu cele mai bune intenții.

https://twitter.com/marvxx_07/status/1543942601380106241

Dar mergem și noi înainte, cu optimism și curaj, așa cum fac oamenii puternici care vor să facă istorie. Iar istoria a consemnat astăzi lupte și luptători cu povești bune de tot.

Apropo, de ce ne uităm noi la tenis, prieteni? Pentru că ne place și pentru că, uneori, mai și învățăm câte ceva. Din păcate însă, sportul de performanță este rezervat celor tineri, iar asta ne frustrează la maximum, pentru că este singura meserie pe care nu o putem avea. Nu o să auzi de vreun tovarăș de bere care și-a dat demisia de la Oracle ca să se facă tenismen sau înotător de performanță. Nu merge, e prea târziu. Un ITist de 38 de ani poate renunța la Java și Python ca să dea la Psihologie, dar ca să-și împlinească visul de atlet, va trebui să apeleze la planul B: să-și trăiască acest vis prin propriul copil.

Cum? Simplu: îl duci la sport de mic, insiști cu 5 antrenamente pe săptămână încă de la 4 ani jumate, aștepți răbdător să te urască mocnit până împlinește 12, moment în care deja e prea târziu să se lase, e tot ce știe, matematica nu-i place, iar pentru liceele bune e necesar să nu fii plecat 30 de săptămâni pe an pe la turnee. Gataaaa. Felicitări, tu și ăla micu’ sunteți intrați în sistem, living the dream.

Iar acum, un pic despre milionarii care chiar dau bine cu racheta în minge, chiar și când nu se dau puncte.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Novak Djokovic – Jannik Sinner: 5-7, 2-6, 6-3, 6-2, 6-2

Inițial, aici ar fi trebuit să citiți detalii interesante despre macacul japonez, despre care eu însumi am tot citit zilele astea. De exemplu, despre cum cască de plictiseală puii lor sau despre cum femelele macac sunt bisexuale și li se rupe de gura târgului, în special de gura târgului masculin, pentru că literatura de specialitate sugerează deja că o femelă macac face sex de plăcere mai des decât în scopuri de reproducere, pentru că #loveislove, indiferent dacă ești într-un copac la 30 de metri înălțime sau la etajul 4 prin Drumul Taberei. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.

La 4-1 pentru Nole în primul set, chiar aveam pregătit un super draft despre aceste animale preferate ale mele. Aveam structura, aveam niște citate tari și chiar un podcast tare fain pe care urma să-l embeduiesc aici. De poze de National Geographic nici nu mai zic. Daaar ceva s-a întâmplat, iar planul meu animalic a fost dat peste cap. Sinner. Asta s-a întâmplat. Acest băiat roșu la păr și curcubeu la suflet a revenit în set, l-a câștigat și m-a făcut să sper. Bezmetic și curajos, m-a făcut să sper.

De pe linia de fund, nu prea poți să-l bați pe Djoko, dar dacă jocul tău e închegat și suficient de variat, iese de-o Paella absolut bestială și poți face aceste puncte alunecoase de pe baseline. Cam asta a făcut tânărul Jannik. Iar la 2-0 la seturi, am început să mă întreb de ce naiba am stat să citesc atâta despre maimuțele alea, când puteam în timpul ăsta să documentez tenisul italian.

Dar apoi, iată-ne din nou aici, în punctul în care 2-0 la seturi e iarăși cel mai primejdios motherfucker în sportul ăsta. Mai ales dacă ai tupeul adolescentin de a-l face de față cu Novak Djokovic. Am clipit, mi-am luat o pungă de napolitane, mi-am clătit ochii în interiorul unui Taycan albastru, culoarea globală a durerii, iar când am revenit la fratele meu Eurosport Player, lucrurile erau așa cum știam totuși că trebuie să fie: 2-2 la seturi.

Ca-ntr-un roman de Doerr, am vrut să fug, să mă ascund pe o insulă îndepărtată, poate chiar pe una din Japonia, ca să-mi cer scuze la niște prieteni de care m-am lepădat. Dar am stat și m-am uitat la tenis în continuare. Marele nostru defect, monstroasa noastră calitate: mereu ne uităm la tenis în continuare, indiferent cât suferim, indiferent câți favoriți de-ai noștri se retrag fără o consultare prealabilă cu noi. Îmi pare rău s-o spun, dar Novak Djokovic e o mașină, iar cu mașinile nu e ok să joci. Oamenii cu oamenii, techul cu techul, CTP-ul cu peretele. Nu m-aș hazarda să spun ce tip de mașină este, pentru că nu mă refer neapărat la automobil, ci mai degrabă o combinație de din toate. Silicon, iubire, fosfor, pasiune, sulfur, ambiție, oxigen și ambrozie, un combo la fel de rar ca la ceilalți din Clubul 20+.

Așadar, Nole e un garbage disposal nemilos, e un Garmin plin de informații, o bormașină vicleană care-ți perforează încrederea, e un bot de rachetă din care se inspiră SpaceX. Totul pe baterii care nu s-au inventat încă – nu știm ce e acolo, nici el nu știe, dar atâta vreme cât soarele răsare și apune, 2-0 sau 0-2 la seturi va însemna fix același lucru: o oglindă imperturbabilă a performanței.

Tatjana Maria – Jule Niemeier: 4-6, 6-2, 7-5

Se spune că odată ce apar copiii, nu mai ai viață. Sau că viața nu-ți mai aparține. Bullshit! Pardon, Scheisse! Doamna asta, pe numele ei Tatjana, are vreo doi acasă (adică în tribune) și se bate pe titluri de Grand Slam cu alde Halep și restul campionalor rămase pe tablou. E marți după-amiaza și în loc să vadă de copii și să gătească o plăcintă de carne ca la Bad Saulgau, vine să joace tenis la Wimbledon. Și mai și câștigă.

Și ca să așezăm totul într-un context frumos, hai să aruncăm cu cifre semi-exacte: doar o dată a trecut Maria de turul secund la un Grand Slam, în peste 40 de apariții. Deci cam din 2007 încoace, din vremea când imobiliarele bubuiau și Ianis Hagi avea 11 ani. Doamne, cum e tenisul ăsta, îți vine să te apuci de el. De mâine.

https://twitter.com/QueenGarciaa31/status/1544326150666731521

Înainte să te trimită direct pe terenul de tenis din cartier, alături de partenerul tău preferat pe care știi că-l bați – că asta e jumătate din distracție la tenis, să bați naibii pe cineva – ei bine, în primul rând, loviturile astea te ridică de pe scaun. E mare lucru să ne ridicăm fără motiv, din când în când, ceea ce vă rog să faceți chiar acum. Și apoi, la tenis.

David Goffin – Cameron Norrie: 6-3, 5-7, 6-2, 3-6, 5-7

”Sunt ultimul britanic rămas. De ce să nu mă susțineți pe mine de–aici încolo, până la urmă?”

Nu e vreun Andy, dar Norrie e băiat amuzant, iar eu unul m-am prefăcut că-s britanic zilele astea și am ținut cu el. Am băut ceaiuri, am vorbit despre vreme, m-am prefăcut interesat de problemele altora și așa mai departe. A fost o săptămână grea.

Și un meci greu, care probabil merita mai mult de câteva paragrafe scrise în trena lui Djokovic, dar pe bune acuma: când o să încetăm cu 3 din 5 la Slamuri? Când o să ne dăm seama că lung nu e neapărat mai bun, iar ”epic” nu merită pus chiar pe orice meci care se termină la apusul soarelui și energiilor, într-un set 5 care-i lasă șchiopi pe băieții ăștia? Prea multe victime, oameni buni. Prea multe băi reci de recuperare, prea mult timp petrecut la masaj, în loc să se bucure și ei de promenade și fresh-uri de portocale la 16 lire bucata. Azi au fost Goffin și Norrie în miezul suferinței, dar mâine poți fi chiar tu, dacă-ți dai demisia ca să te faci tenismen, știi ce zic.

Bouzkova – Ons Jabeur: 6-3, 1-6, 1-6

Ajungi pe Center Court într-un sfert de finală de f*cking Wimbledon și ai zice că asta e, ăsta e vârful, în vreme ce aplauzele curg și verdele scâșnește sub tine. Dar nu e, frați și surori ai tușelor. Nu e, că fetele astea nu sunt programate să se mulțumească, să zică ”hai c-a fost frumos”. Pentru ele, fiecare vârf e bont și fiecare zbor e scurt. Vor mereu mai mult, pentru că au și lăsat multe în urmă. Vorba lui David al nostru, ”majoratele o să le ratez”.

Așa că îți iei rachetele în spinare, mai verifici o dată în oglindă să fii în alb de colo până colo, că vorb-aia, și ataci gazonul. Ca Martina, ca Jana, ca Venus înaintea ta. Ca să bifezi semifinala, iar apoi să vrei mai mult. Ați observat, am lăsat glumițele la poarta stadionului, cum fac ultrașii cu brichetele si cutiile de bere.

Și uite așa, din două sportive care meritau să meargă mai departe, a mers cea care a fugit mai repede și a lovit mai curat. Avantaj Ons. Nu e ușor să joci cu fata asta, chiar dacă pui unde trebuie 79% cu primul serviciu, așa cum Bouzkova chiar a făcut. Tot poți să pierzi setul cu 6-1, iar apoi să te descompui în produs de factori primi.

Cu pierzătorii ne vedem la US Open. Cu învingătorii, încă vreo câteva zile pe aici, de mâine încolo. Până atunci, pace și drilluri, că de război suntem sătui.