Novakul în carul cu fân

Astăzi s-a retras Samantha Stosur.

E ceva dureros la modul special în felul în care se întâmplă retragerile în tenis. Dacă nu te cheamă Federer și ai mai puțin de 20 de Grand Slam-uri câștigate, racheta se pune-n cui cam cu atenția de care beneficiază un vânzător de jeanși fake într-un bazar din Istanbul. Pierdut pe un tablou cu 120 de alți jucători, tocmai ai luat bătaie și anunți că asta fost. Se uită toți la tine, se scriu trei paragrafe, se ridică 30 de sprâncene la modul „Ah, dar mai juca?” și tu, oricare ai fi tu, ești deja în drum spre aeroport într-o mașină care te lasă și se întoarce repede la arenă, că mai sunt și alții de plimbat. Tocmai de asta e bine să fii Federer.

Doar că cei mai mulți dintre noi nu suntem.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Novak Djokovic – Grigor Dimitrov: 7-6, 6-3, 6-4

Când medicii vorbeau despre „Long Covid” și felul în care boala continuă să aibă efecte asupra corpului uman, oamenii n-au glumit. Eu, de exemplu, nu mai pot să îl văd pe Nole fără să îmi amintesc circoteca vizelor din ianuarie 2022. Dar suntem profesioniști și trecem peste asta, încercând să dublăm cu energia pe care o arată Nole în a face lucrurile în felul lui dubios, dar totuși precis.

Pentru această ediție de Australian Open, la Melbourne Park există camere de rugăciune. E o inițiativă prin care turneul vrea să fie mai incluziv și accesibil. O idee mișto, plus că nu există sport în care rugăciunea să fie mai necesară cum e în tenis. Fiecare sufragerie a fost cameră de rugăciune de-a lungul anilor, în timpul în care ne-am rugat ca Dimitrov să fie ce speram noi toți să fie. Cariera omului e ca un joc de puzzle făcut de un copil care 12 ore pe zi e geniu în matematică și 12 ore pe zi sparge ambalaje de cornuri 7days ca să își sperie colega de bancă. N-ai ce să îi faci. Grigor e condamnat să își încheie cariera având ca principale performanțe un turneu al Campionilor și poze pe iaht cu Nicole Scherzinger și Maria Sharapova.

Nu e clar ce se întâmplă cu piciorul lui Nole, dar măcar în primul set ar fi fost nevoie de un Dimitrov capabil să fure cuponul de pensie de pe tabla de șah a sârbului. Doar că Dimi a hotărât că ăsta e momentul perfect să nu îi intre primul serviciu. Magia tenisului ține de multe ori de capacitatea jucătorilor de a construi ceea ce specialiștii numesc „momentum”. Grigor, pe de altă parte, pune pensulă lângă piatră și diamantul lângă lopata cu bălegar în câte trei runde în fiecare game pe care îl joacă.

Iar peste toate astea, vine Djokovic. Care joacă așa cum joacă fără să aibă nevoie de ambele picioare. Dacă le are, foarte bine. Dacă nu le are, la fel de bine. Lumea lui Nole nu se rezumă la chestiuni medicale. Omul a demonstrat asta cu vârf și îndesat în ultimii ani. E posibil să nu existe om mai convins de propriile abilități. Iar asta e ciudat și admirabil. Și îți aduce victorii în meciurile în care faci cu 28 de greșeli neforțate mai mult.

Roberto Bautista Agut – Andy Murray: 6-1, 6-7, 6-3, 6-4

„Vă rog nu mai reacționați înainte de terminarea punctului” e ceva ce niciun arbitru nu ar mai trebui să spună la vreun meci al lui Murray. Pentru orice meci în care joacă Andy, să fii uimit cu sunet e o datorie civică. Sărim primul set din această poveste, pentru că acolo s-a întâmplat cam ce se întâmplă atunci când îți vin colindătorii cu vestea cea bună a nașterii: de fiecare dată ratezi introducerea pentru că unchiu’ tocmai îți spunea pentru a zecea oară bancul cu Tottenham.

Nu știm care e procesul de recuperare pentru Andy de când cu toate operațiile alea. E posibil să presupună recuperarea șuruburilor de pe sub fileu. Cred că inclusiv a devenit jignitor să vorbești despre voința de fier a lui Andy când jumătate de arborele lui genealogic e împărțit cu un brand de frigidere.

Din setul doi a început Murray să scârțâie în urechile spaniolului. Pentru Roberto, ăsta era de departe cel mai prost match-up posibil. Dintr-un motiv simplu: cum joci cu cineva trezit din morți și propria retragere? Cât din Murray mai e Murray sau un Pentium 4 sau o tigaie care în orice moment te-ar putea izbi în freză până când te trezești în camera de hotel, făcând planuri pentru Indian Wells?

Doar că spaniolul a crescut într-o cultură a tenisului în care poți da peste Nadal în orice turneu și, în plus, la orice ieșire în oraș la tapas. Asta te formează într-un anume fel. Înveți să muști mârâind din perișoare și să fii pregătit pentru ce-i mai rău. Să mănânci ce ucizi cu forehandul și să returnezi acolo unde doare cel mai tare. Iar pe Murray îl dor multe zilele astea. În setul patru, când Bautista Agut lăsa impresia că a înțeles perfect cum să scoată pianul pe ușă fără să îi cadă acoperișul în cap, Murray îți lăsa impresia unui parlamentar proaspăt ieșit de la trei cursuri universitare de fizică cuantică, etică și feminism. Dureroasă imagine, dar necesară.

G. Ruse/M. Kostyuk – N. Melichar-Martinez/E. Perez: 3-6, 7-6, 6-0

Bine v-am regăsit la secvența de cronică în care avem românce. Gabi Ruse și Monica Niculescu au luat câte o colegă de turneu de mânuță și se plimbă pe tabloul de dublu feminin. Melichar și Martinez erau până acum câteva ore un cuplu din rândul capilor de serie. Numărul 9, mai precis, dar ce contează asta când a noastră Gabi intră în blender și dă tonul la ritmul de tăiere al adversarelor?

Pentru cei care nu ați mai prins-o pe Gabi la TV în ultimul an, să știți că fata noastră e în continuare spre mai bine. Aceeași atitudine de tipul „eu te-am făcut, eu te omor” față de orice lovitură și orice meci. Când are și o parteneră, atitudinea nu se schimbă, doar cifrele se duc mai tare în sus sau mai tare în jos. Multe winnere și multe neforțate, dar și impresia că Gabi știe să dicteze clar relația dintre cuțit și varză.

Chiar dacă au pierdut primul set, Gabi și Marta au fost constant călare pe situație și au săpat cu energie la temelia adversarelor. Covrigul de la final e fix ce trebuie pentru turul următor în care, dacă se aleg cărțile așa cum trebuie și asfaltul albastru curge în direcția bună, se poate așeza masa pentru o întâlnire de taină Gabi-Monica.

Belinda Bencic – Camila Giorgi: 6-2, 7-5

Belinda e din nou numărul 10 prin clasament. Din nou, asta nu înseamnă nimic. Poate nu pare, dar e simplu de înțeles de ce am stat treaz în miez de noapte să văd meciul ăsta. Simt o datorie morală în a urmări meciurile jucătorilor cărora le-am dat follow pe Instagram. Iar Belinda e acolo. Și, în plus, a jucat cu Sorana Cîrstea a Italiei.

Pe Camila nu o vezi prea des jucând așa cum speră ea. Probabil nu există pe sub soarele ăsta o jucătoare de la care mai multă lume să fi avut speranțe mai multe, mai diverse și mai ciudate ca în cazul Camilei Giorgi. Iar Camila, atunci când joacă, îți joacă sârba, table cu piese de șah și Counter Strike Half Life cu talentul pe care altfel îl cauți și îl strângi doar de la o clasă de excelență de la Harvard.

Doar că astăzi s-a întâmplat Belinda, care înainte de AO a făcut curățenie pe rafturile turneului Adelaide 2, pe unde a stricat bicletele tuturor fetelor din turneu. Are o singură înfrângere în ultimele 14 meciuri, iar aia nici măcar nu se pune, că a fost un meci cu Iga. Iar cu Iga nu pierzi, ci câștigă ea.

Magda Linette – Ekaterina Alexandrova: 6-3, 6-4

Probabil vă întrebați de ce m-am uitat la acest meci. Pe la ora 12 sau cât era, pisica mea care dormea pe masă s-a speriat de un claxon, a demarat înspre geam cu sunet de ambreiaj și urme de gheare în blat, iar telecomanda a încercat să se salveze sărind pe parchet. A sperat să reducă gravitatea impactului renunțând la baterii, pe care ulterior nu le-am mai găsit. Și-am rămas pe meci.

Deși a început bine, Alexandrova a continuat teribil. E povestea națiunii pe care o mai reprezintă doar pe ascuns, după ce grafica de la Australian Open i-a atribuit un steag alb în dreptul numelui. Nu e deloc derutant. Și dacă ar fi jucat mai bine, probabil am fi fost în stare să zicem că e din Tulcea și are părinți lipoveni. Indicațiile ITF sunt ca în cazul ei să nu discutăm despre utilizarea rachetei.