Cobolli imaginare

---

Dacă e un jucător care să se ridice după ce și-a împleticit inghinalii între ei și toți mușchii din picioare i s-au întâlnit în bazin urlând care mai de care, fiecare-n limba lui, Nole e singurul capabil. Omul ăsta e ultimul  argument potențial valid pe care medicina alternativă, aia bazată pe uleiuri ce nu au ajuns cu cartofii în tigaie, dar nici în baia vreunei mașini diesel din 1998, o are atunci când ne cere să o luăm în serios. 

În speranța că triajul a funcționat și acum continuăm cronica doar pentru cei care nu iau ad literam metafora cu merele și doctorii ținuți la distanță de compotul făcut de bunica, să povestim despre meci.

Dacă aș avea câte un leu pentru fiecare moment în care Nole era condus cu 1-0 pe la vreun turneu de Grand Slam și cineva apropiat mi-a scris „vezi că pierde Nole” fără ca Nole să și piardă, la ora asta aș fi scris cronici de la turnee de tenis la care eu eram sponsorul principal al cronicarilor, iar Porsche era partener de mobilitate pentru colegii mei unici prin creativitate și capacitate de a suporta meciurile Jelenei Ostapenko. 

Cobolli are două turnee câștigate în anul ăsta, iar statistica asta de una singură ar trebui să vă impresioneze. Mai sunt doar patru oameni care au bifat performanța în 2025, iar Alcaraz are cinci bucăți. Cu alte cuvinte, italianul avea ceva argumente când a intrat în meci. Le are și acum, când a ieșit, dar are și de își căutat bilete pentru acasă. 

Mi-a plăcut că, după ce și-a anunțat retragerea oficială, Fabio Fognini a rămas să vadă meciul. Dacă vrei să pui în cui racheta, dar poate ai niște dubii și crezi că mai sunt chestii de făcut prin tenisul prezentului, ăsta a fost meciul perfect care să îți dea măsura clară a problemei tenisului masculin: mânjii tineri fac mingea pătrată chiar și când execută un slice, în timp ce pe celălalt sens mai trece din când în când un ultim dinozaur vesel și vivace care sancționează orice încercare de digitalizare a unui domeniu în care el continuă să tragă la indigo meciuri de acum 20 de ani. 

Cobolli avea tot ce îți trebuie pentru a face față unui meci cu Nole, dar ghinionul lui a fost că s-au întâlnit. Povestea setului câștigat e ca orice clasică istorie a unei fraude din online: crezi că te-a lovit șansa, că ești doar tu cel ce a identificat oportunitatea care pe alții i-a ocolit și îți pui speranța că viața ți se va schimba după efortul considerabil de a salva patru mingi de break, plus șansa de a profita de prima pe care ai avut-o. Cum ziceam: scam clasic, ca în parcările fără iluminat public. 

A ținut minunea fix cât să avem ce să povestim: în setul doi, Nole a câștigat 14 din cele 15 puncte jucate pe primul serviciu. Rezultatul era clar. Să te gândești că altul ar putea fi destinul e ca și cum ai spera să rămâi cu ghetele uscate după ce ai căzut într-o cascadă. A venit apoi setul trei: echilibru superb, agresivitate de la Cobolli, magie la fileu, joc precis, 2-1 la seturi pentru sârb. Simplu. Tradițional. 

Apoi, în setul patru, la 5-4 a servit Nole. Cu meciul la gura buzunarului său, Nole a trecut la întins ași pe sârma care se uita cu jind la gâtul lui Cobolli. La minge de meci l-au luat greierii de picioare și l-au răsturnat pe sârb. Schemă, vă dați seama, ca să vadă londonezii că sunt pe lumea asta drame potențiale mai mari decât șampania caldă. 

S-a ridicat vecinul de la Dunăre și a tras perdelele peste Cobolli. Care, apropo, iese din meci cu puncte în plus la umanitate, după ce și-a pus sirena de ambulanță și a venit rapid spre Nole ca să se asigure că omul e în stare să îi curme suferința și nu are el de-i produs și ultimele puncte necesare victoriei. 

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Îmi vine greu să pricep cum niciun fotograf acreditat la ediția asta de la Wimbledon nu a reușit să găsească terenul pe care jucau Sorana și Anna și să tragă două cadre cu ele. Decât să umpli două carduri microSD cu fetele astea alergând pe teren, mai bine stai să păzești două ore dezmembrarea iminentă a mâinii lui Sinner? E imposibil să înțelegi artiștii.

Artiștii și acest duo, Hsieh – Ostapenko. M-am uitat la interacțiunile lor de din pauze și Jelena explica mereu lucruri prin semne. Hsieh, în relație cu colega ei de echipă, pare implicată într-un soi de conspirație mondială, în care oculta vrea să o mai țină Nănașa departe de orice ogindă în care și-ar putea vedea ținuta aleasă azi pentru meci. Așa că au combinat-o cu o jucătoare de dublu ce poate oferi pretextul perfect. 

Dar chiar și așa, se vede pe fața lui Hsieh că perspectiva unui trofeu de Grand Slam pălește lejer în fața suferinței fizice și psihice de a o suferi pe partenera din teren. 

Și totuși, onoarea te împinge înainte, mai ales atunci când adversarele nu te trag foarte mult înapoi. Sorana și Anna au câștigat primul set și păreau să se distreze atât cât o poți face într-un sfert de finală al probei de dublu, unde mizele există doar dacă trofeul te interesează pentru că ai de făcut un cadou special și nu ai nicio altă idee, alta decât machetuța pe care ți-ar da-o organizatorii la final de săptămână. 

Hsieh și Ostapenko au însă niște kilometri serioși făcuți în probele de dublu. Îmi e greu să înțeleg cum pe serviciul lui Hsieh nu face toată lumea break având în vedere că ea servește cu o viteză doar cu ceva mai mare decât cea pe care o au mașinile ce intră în pasajul de la Lujerului, dar poate de aia eu stau lângă o tastatură sau dorm, iar Hsieh joacă tenis de pe vremea când eu instalam drivere de tastatură pe Windows Vista. 

În următoarele două seturi, fără prea mult contraefort, mingile mai puțin judecate sau mototolite în fileu ori pe după tușe s-au adunat rapid, iar Sorana și-a pus basca–n cuiul de la Wimbledon și, implicit a pupat pe frunte tenisul pe iarbă din cariera de profesionistă. Asta, evident, dacă se retrage și dacă nu cumva o convinge Anna că fac echipă bună prin turnee, trofeele nu au de ce să vină, iar în poze la șade mai mult decât bine.

E justificat după meciul ăsta să te întrebi ce face Ben Shelton în tenis. Înainte de meci, se vedea că Sinner e cu o mână buhaie chiar și dacă îi comparai capacitatea de utilizare a membrelor superioare cu cea pe care o posedă un T-Rex. A intrat pe teren cu dreapta înfășurată în bandaje și manșetă de parcă era pachetul de șnițele, după ce îl ambala mama ca să mi-l trimită în Cluj, pe vremea când eram la facultate. Am văzut mâini mai betege doar la știrile de la ora cinci, când se ajunge la calupul despre accidente gospodărești sinistre. 

Și totuși, Ben a reușit să piardă meciul în trei seturi. Încep să mă întreb dacă nu cumva Ben e prin circuit pe modelul pe care, în gimnaziu, nu rămânea nimeni repetent: că eram prea puțini în clasă și ar fi trebuit să ne mute la altă școală dacă cineva rămânea de căruță.

Exact așa cum Ilie Bolojan și-ar dori să fie cazul pentru mult mai mulți români, la Ben Shelton viața începe și se termină odată cu serviciul. Nu îl vezi desenând naiv pe sticlă și iarbă dintr-un motiv foarte simplu: mușchii ăia care îi înconjoară de vreo patru ori oasele brațelor n-au fost crescuți pentru cărat pensule dintr-un colț în altul al pânzei. Cu ăia arunci bastârci până în statul vecin și bați covoare atât de tare, încât societatea civilă va simți nevoia de a deschide un ONG ca să le protejeze, la pachet cu o petiție online. 

Uite o idee mișto pe care am pescuit-o plictisit, în timp ce Shelton scăpa plase întregi de mingi în out, în încercarea de a face puncte cu un aparent compromis Sinner: în 2017 se întâmplase ultima dată ca un american să învingă numărul 1 mondial. Era Sam Querrey și viza îi era ridicată lui Andy Murray. Am vrut să las informația asta aici ca să vă fac să verificați pe internet, în timp ce vă gândiți că trebuie să fi înnebunit și că niciodată în cei 20 de ani din 2000 și până în 2020 nu a existat vreun alt dumnezeu care să nu se numească Nadal, Federer sau Djokovic. 

În setul doi, cu Sinner mieunând de durere după fiecare punct în care nu a putut da cu piciorul în minge, Shelton a reușit performanța de a cădea la 0-2, deși cea mai bună mână a adversarului era stânga, iar racheta i-a stat cam tot timpul pe dreapta. 

E o întreagă literatură care studiază felul în care un sportiv reacționează în momentul în care își vede adversarul mergând energic și îndurerat spre colaps fizic, dar deja am stabilit că Shelton e mai degrabă parte din tipologia pentru care filozofia e ceva util doar când vecinii dau găuri în pereți și e nevoie de un podcast pentru a adormi.   

Dar Sinner a câștigat cu Shelton în trei seturi, iar propriul braț și l-a învins la penalty-uri, toate executate la vinclu. Ne putem întreba ce-ar fi fost de meciul ăsta dacă mâna lui Sinner nu era captivă în fașe elastice cu care, dacă tot s-a ajuns aici, cineva l-ar putea chiar mumifica pe italianul numărul 1 ATP. E totuși semn de civilizație din partea lui Jannik să care după el atâtea pansamente, mai ales dacă după un meci ca ăsta, în care a trecut prin dureri doar ca să provoace altele la rândul lui, sare în ajutorul adversarului și îi pansează și lui din rănile sufletești.

Relația Igăi cu tenisul pe iarbă nu e neapărat complicată cât e inexistentă. E drept că are o logică să vezi jucători și jucătoare ce au o suprafață de joc mai puțin agreată și e cu atât mai normal să fie iarba. Din rațiuni economice și, dacă ești estică, și religioase, că ce copil din zona asta a Europei primește pe tava de la botez iarbă fără ca vreun câine-lup al vecinilor securiști să latre ca un dement. 

Totuși, bate spre nebunie că Iga abia în 2025 a jucat prima ei finală la un turneu pe iarbă din circuitul WTA. Semifinale la Wimbledon e prin urmare o performanță egală cu o primă cultură de castraveți pe Marte. Azi însă, pentru Iga, a funcționat logica jocului pe zgură și hard sau măcar a funcționat creierul care a ignorat mediul și a plusat pe alte idei ceva mai familiare și liniștitoare. 

Cam ca atunci când tu ești medic rezident, iar la masa cu familia începe mătușa Varvara să îți spună cum are ea niște uleiuri care i-au vindecat găinile de epilepsie și ADHD. 

Fără să aibă un serviciu pe deplin utilizabil, Iga a făcut față mai mult decât onorabil în momentele în care Samsonova a transformat meciul de tenis într-unul de skanderberg. Samsonova, spre deosebire de adversara ei, e exemplar de colecție în insectarul tenisului feminin: sunt doar 11 jucătoare active cu mai mult de două titluri luate în turnee care se joacă pe iarbă, iar ea e una dintre ele.

Pe Samsonova nu o să o găsești vreodată căutând trifoi cu patru foi pe teren, pentru că jocul ei are capacitatea doar de a tunde cu tot cu rădăcină și familiile de furnici cu buncăre atomice construite la mare adâncime. Ambele au jucat mai mult din al doilea serviciu, așa că ne-am ales cu un meci în care miezul chiar a contat. Samsonova poate fără emoții să se angajeze pe vară pe un șantier unde e nevoie de o mașină de tasat, pentru că forehandul ei nu ar trebui să rămână neexploatat între turnee.

Dar, din fericire pentru Iga, au funcționat toate celelalte părți ale tenisului care nu depind neapărat de iarbă. O secvență cam de o oră în mijlocul meciului, în care Iga a câștigat șapte game-uri consecutive, a fost setul neoficial ce i-a câștigat întreg meciul altfel împărțit în două bucăți. Genul de artificiu matematic prin care capra, varza și povestitorul câștigă nu doar proverbul, ci și un pachet de acțiuni pentru coada ursului din pădure. 

---