Nu știu dacă vreodată, când ați fost la munte, v-ați dat timpul și ocazia de a vă gândi cum s-au născut mușuroaiele alea de piatră. Timp aveți, că până la urmă câte rude să și suni când stai blocat pe Valea Prahovei de trei ore deja? Până acum ceva vreme, mă uitam la munți și îmi ziceam că ar fi fost interesant să îi vedem cum cresc. Să vedem pe fast forward fiecare firicel de apă care a săpat în fiecare bloc de piatră devenit ulterior o vale. Să vedem fiecare găleată de lavă care, odată răcită și rămasă locului, mai pune jumătate de metru la înălțarea muntelui.
Dar sunt liniștit: chiar dacă nu am văzut niciodată tumultul formării unui munte, măcar avem tenis. Și e cam același lucru. Iar astăzi, în mai puțin de două ore, cartea de geologie a sportului și-a mai trecut în sumar o pagină despre Vârful Nole: un vârf asemeni celorlalte trei care fac umbră peste dealurile ATP-ului. Ok, e pisc cu mărăcinii de tweet-uri și uscăturile din declarații ce pot crea iluzia unei măreții mai cocoșate în comparație cu celelalte două piscuri. Altfel însă, când prinzi vârful ruletei de baza muntelui și măsori până la capătul de sus al grămezii de turnee și recorduri, Vodă-i un munte.
La ceremonie, Daniil ne-a povestit ce om de treabă e Nole și cât de frumos s-a purtat cu el când rusul hălăduia prin circuit având în spate doar datorii și o rachetă cu racordajul reglat în parcare. Iar aici, în povestea asta, se poate concentra toată existența extra-sportivă a lui Nole și toate motivele pentru care îi stăm între coaste ca un arc dintr-o saltea pe care dormi într-un hotel de 3 stele din Saturn: Nole e prea mult ca noi, iar noi ne uităm la tenis ca să căscăm inimile către ceva ce ni se pare altfel inaccesibil.
Nole pleznește mingea în neștire și apoi trântește palmele una-ntr-alta, rugându-se să nu fie descalificat exact cum noi călcăm accelerația pe bulevard și apoi îi explicăm agentului de la rutieră cum intenția nu ne era să fim prinși cu 90 de km/h. Nole e zilnic taximetristul convins că pandemia e în același timp manevră de geniu, dar și fapt știut de oricine. Nole e , într-un fel, victima propriei umanități. Care-și pierde logica atunci când o pui lângă rolele de pergament de care ai nevoie pentru a-i înșira turneele câștigate.
Ori asta nu e o problemă pe care să ți-o poți pune când te gândești la Rafa sau la Fed. Despre ei știm că nu au mâncat salam cu soia și pufuleți. Rafa și Roger nu te lasă să crezi că ai putea măcar să îți legi șireturile așa cum o fac ei, deci poți să înțelegi cum au ajuns la 20 de slam-uri. Dar Nole? Nole e fiecare dintre noi. Și cea mai rea variantă din cea mai rea zi pentru cei dintre noi care sunt buni. Cu diferențacă Nole are 18 Grand Slam-uri. Cum? De ce nu le avem noi? Păi acu’ înțelegi de ce ne enervezi, Nole?
Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:
Novak Djokovic – Daniil Medvedev: 7-5, 6-2, 6-2
La una dintre cele 30 de greșeli neforțate făcute de Medvedev, l-am auzit pe comentator remarcând că s-a produs „o nouă greșeală inexplicabilă din partea rusului”.
Treaba e că puține lucruri sunt mai explicabile decât greșelile pe care cineva le poate face într-un meci cu Djokovic. În primul rând, termenul de „greșeală neforțată” e la fel de prost folosit în context ca o rangă folosită de dentist pentru un tratament de canal la o măsea. Orice minge care până la 3-0 pentru sârb a intrat în statistica primul set ca fiind o greșeală neforțată trebuie scoasă, măsurată din nou și pusă în alte lăzi. Pentru că totul a părut forțat pentru Medvedev. Totul a arătat de parcă Antoni Gaudi e pus să-i construiască o cușcă un Saint Bernard, având câinele înfometat și legat de piciorul stâng al arhitectului.
Nu poți lucra în condițiile astea și, cu siguranță, orice poate deveni forțat într-un așa context. Apoi, fără absolut niciun sens, Medvedev a făcut 3-3. Dacă se termina 6-0, 6-0, 6-0, știam exact aceleași lucruri pe care le știm și după scorul real al meciului: că ușa a în continuare închisă, că pensionarii noștri preferați s-au încuiat pe dinăuntru și, dacă mai scapă vreo briză de aer proaspăt în fortăreață, asta se întâmplă doar în zilele în care Rafa iese la poartă să se mai intereseze de felul în care avansează tehnologia rejuvenării podoabei capilare.
Dar altfel, în jocul lui Nole totul e calculat la picometru. E calculat și simplu. Tenisul ăsta e varianta pe care nu o alege nimeni de pe tavă la tăierea moțului: unii aleg reverul elegant pe care îl poți asorta la orice costum, alții aleg halca de carne roșie de pe brațul stâng al unui taur crescut pe un câmp de zgură, în timp ce cubul fad, dar cu unghiuri perfect drepte și laturi trasate cu un creion făcut din rădăcină de țelină rămâne pentru următorul de pe listă.
În timp ce costumele se mai lasă pe la coate, iar carnea roșie poate fi grea la stomac, cubul nu ruginește, iar laturile nu se tocesc dacă le treci prin blenderul unui turneu de două săptămâni. Cubul ăsta se rostogolește obsesiv pe una dintre laturile perfecte și adversarul poate doar să încerce să-l ciobească într-un colț. O activitate care aduce la braț greșeli aparent neforțate, dar transformate în greșeli de niște împrejurări nenorocite.
Și Nole își joacă excelent rolul. Penru că Nole e ca sârbul, adică fix ca românul, doar micii și pljeskavica nu știu carte: lui niciodată nu îi e bine. Pentru Nole, totul e dramă. E 3-0, dar strategia nu merge. E brusc 3-3, dar e la fel de bine sau de rău ca la 3-0. Apoi este – de absolut nicăieri – 7-5 și set, dar vezi pe fața lui Nole că se putea mai bine. Apoi Nole se supără pe senzorii din fileu, pentru că e nasol cu senzori. Calea vegană ar fi fost ca senzorul să fie înlocuit de albine care să bâzâie și să arunce miere dacă simțea că puful mingii le intră-n oale.
În chin, durere și așteptare a improbabilului cataclism, Nole și-a văzut de drum. Medvedev a mai tras o speranță la 2-4 în setul secund, doar că servea Djokovic. Probabil că junii ăștia tineri nu sunt chiar atât de incomodați de faptul că Grand Slam-urile se joacă în mai multe seturi decât celelalte turnee. Sau de faptul că durează două săptămâni. Probabil, ca să le iasă și lor bilanțul pe socotitoare, tenisul are nevoie de schimbări mult mai simple: de exemplu, la fiecare turneu, trei jucători pe care îi cheamă Nadal, Djokovic și Federer să nu mai aibă voie să joace cu rachetă. Să fie obligați să își aducă pe teren un număr limitat de sticle de apă. De exemplu, niciuna. Lucrurile simple și accesibile chiar ar putea schimba fața tenisului, dar probabil nu se vrea.
Au fost și puncte frumoase. De fapt, mai toate au fost. Și aici ar trebui să îl apreciem mai mult pe Nole: când punctul devine intens, când becurile din casă filează din cauza tensiunii din teren și adversarul ajunge o scurtă ori trimite o minge pe după fileu, via cozorocul șepcii copilului de mingi, Nole aplaudă. Lui Nole îi place spectacolul și pare să îl aprecieze măcar la fel de mult cum o facem noi. Nole se întoarce, îndeamnă tribunele către recunoașterea meritelor, după care servește un as și câștigă setul cu 6-2. Că așa-i Nole: e al nostru. Îi iubește pe copiii ăștia măcar atât cât o facem și noi, doar că iubirea lui se încheie cu o farfurie pentru ăia mici și o oală mare pentru el. A 9-a în Australia, unde unii l-au făcut deja rege. E bine, că oricum voiau istoricii încă un Nero, ca să nu fie ăla singurul nebun care a dat foc unei cetăți.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.