Cu capul în Norrie

Dragi devoratori de cronici meșterite, sportul ne-a lovit din nou la temelie. Am fost contemporani momentului în care Grecia a devenit campioană europeană la fotbal, eram aici și când coate rupte ăia de la Urziceni au câștigat Liga 1, ba am prins în viață și clipa-n care favorita absolută a acestui site, doamna Nănașa, s-a impus la Roland Garros.

Pe bună dreptate, am crezut că le-am văzut pe toate. Dar ne-am ars: pișicherul de Nick Kyrgios într-o finală de Grand Slam e fix ce-i mai lipsea sportului. Fenomenul din Canberra, omul care a împărțit planeta între cârghioși și non cârghioși fără să fi urcat vreodată mai sus de locul 13 în ATP, va juca cu trofeul pe masă la Wimbledon. Dacă-l și ia, chiar că putem să închidem tot.

Contemplând la o finală de gală cu Rafa și Nole, britanicii s-au trezit cu intrusul Nick în ultimul act și pare că nu-s deloc mulțumiți. Ba chiar tremură la perspectiva că, în nonconformismul lui vecin cu nebunia, australianul o să dea cu bâta-n baltă și o să facă de băcănie ditamai familia regală. Poate cu o minge lansată tacticos înspre loja prințișorilor, o vorbă de duh sau chiar ceva mai rău, că omul ăsta e-n stare și să-și dea pantalonii jos în fața Măriei Sale Regina, dacă se enervează.

În ochii severi ai englezilor, Kyrgios e ca un golănaș de ultima bancă, genul care deranjează orele și e musai să lipsească atunci când vin șefii de la centru în inspecție. Acum, sigur că atitudinea generală a lui Nicu e similară cu a unui meloman Paraziții, dar nu-i ca și cum „bagabontul” s-a strecurat acolo cu japca, noaptea, ca hoții.

Nadal a zis „adios”, pentru că după două decenii de victorii, corpul i-a luat-o razna și nu mai ține pasul cu mintea mallorquinului, vorba celor mai ascultați muzicieni din România. Evident că există și o poziție conspiraționistă în retragerea lui Nadal, plecată din tastatura alt right a lui Tennys Sandgren, mai celebru pentru reticența la vaccinuri și aplecarea spre dreapta extremă decât pentru dreapta în lung de linie, pe teren.

I wonder if rafa steps on the court against anyone other than kygs

— Tennys Sandgren (@TennysSandgren) July 7, 2022

Oricum ai da-o, e absurd să te gândești că Rafa a dat bir cu fugiții de teamă să nu se ia la trântă cu Kyrgios. Spaniolul ar juca tenis și cu Domnul Iisus Hristos, la orice oră, dacă e apt. Să crezi altceva e ca și cum ne-ai acuza pe noi, cronicarii de la Meșter, că scriem aici pentru că trebuie, în condițiile în care noi abia așteptăm să înțepăm comunități întregi cu câte o glumiță strategic plasată, să inventăm analogii la care nimeni nu s-a mai gândit și să strecurăm păreri fine printre rânduri, ca să ne eliberăm sufletul.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Novak Djokovic – Cameron Norrie: 2-6, 6-3, 6-2, 6-4

Orice ar zice adepții meritocrației, adevărul e că tenisul e darnic uneori, dacă a ajuns Cameron Norrie să efectueze semifinală de Wimbledon. „Noz” e un tip simpatic, mai ales pentru englezi, sufletist și dispus la efort, totuși înclin să cred că ar fi avut o carieră mai prodigioasă la Hollywood. Nu de alta, dar e chipeș în stil comercial Brad Pitt, iar în lumea filmului americănesc e nevoie constantă de bărbați arătoși, poate chiar mai multă decât talent actoricesc.

Paragraful de mai sus ar fi dispărut dacă Nole ar fi ținut-o tot meciul ca-n primul set, când a părut un îndestulat aterizat pe iarba londoneză direct de la festivalul de burgeri, unde a udat carnea și cartofii prăjiți cu câteva beri artizanale. Sârbul și-a pierdut de trei ori serviciul și i-a lăsat, fără pic de regrete, setul englezului născut în Africa de Sud și developat în Noua Zeelandă.

Bănuiala mea e că titanii tenisului au ajuns la nivelul la care realmente oferă drept cadou primul set, parcă doar așa, ca să nu se plictisească și să-și facă timpul petrecut pe teren ceva mai distractiv. Câteodată procedează similar și cu al doilea act, ca să fie nivelul cât mai „hard”, ca la jocurile video.

Djoko s-a oprit azi la doar un set cedat de la dânsul, că bate la ușă finala cu Nicky, care nu doar că-i imprevizibil, dar se prezintă și odihnit (la trup, hei!), că a avut zi liberă în semifinală. Nici nu vreau să mă gândesc ce-a fost în inimioara lui Norrie în ultimele trei seturi, când geniul din Belgrad îl izbea cu ași și îngropa obiectul muncii în zone ale terenului în care britanicul n-avea cum să ajungă nici cu scuterul.

În curând, Djokovic și Nadal o să încerce și alte trucuri, ca să aibă parte și ei de „very hard” în circuitul ăsta pe care îl tot domină de atâta amar de vreme. Spre exemplu, Nole o să joace un meci întreg cu mâna stânga sau legat la ochi, în timp ce Rafa, când și-o reveni în simțiri, o să-și pună ca rezoluție să nu ducă degetele la propriul posterior pe parcursul unei întregi partide.

O vorbă dulce și despre publicul de la Wimbledon, care a plecat acasă fericit, în ciuda faptului că „Noz” a fost strivit de racheta zimțată a lui Djokovic. Englezii, obișnuiți de mici cu fărâme de succes în ale sportului, au aplaudat cu neastâmpăr puținele puncte deosebite create de Cameron. Morala e că n-ai nevoie de cine știe ce ca să te bucuri sincer. Fericirea asta e un lucru mărunt, vorba Țapinarilor, de când nu mai poate să câștige Murray.