Dacă vă întrebați ce mai face Federer într-o zi oarecare de luni, ați avut răspunsul în Loja Regală a terenului central de la Wimbledon, unde ex-violonistul-șef și-a făcut timp să-l urmărească la treabă pe băiatul care i-a sustras de sub nas ultimul trofeu pe care Roger l-a avut aproape de nări. Chiar aici, pe acest teren, cu două mingi de meci, nu mai intru-n detalii, că fanii lui Federer tind să aibă reacții mai dure la asta decât la creșterea taxelor și impozitelor.
Julian Finney/Getty Images
În fața acestei audiențe rafinate, Djokovic a început ca un stagiar cu febră la genunchi. 1-6 în primul set, greșeli cât pentru tot sezonul și priviri de medic care se-ntreabă dacă n-a greșit organul pe care operează. Dincolo de fileu, De Minaur părea un fost alergător fără sens, acum transfigurat: clar mai solid, în continuare al dracului de rapid, exagerat de inspirat. Cât pe ce să ne păcălească pe toți că e gata să-și revendice locul în panteonul celor care chiar sunt în stare să câștige și turnee grele, nu doar miuțe pe Bârgău.
Apoi Djokovic a scos foaia de parcurs, a scos tacticos pixul din buzunar, și-a lins un dejt, a dat pagina și-a zis așa: „Bun, capitol nou. Care ești pe-aici? Am chef de trântă”. De Minaur, săracu’, mai că-și cerea scuze c-a luat primul set. Știa c-a erectat caninii în sârb. Nole a început setul secund cu două break-uri, cu privire de chirurg plictisit și un ritm complet diferit, semn că Nole-și face update Over-The-Air la nevoie, ca electricele mișto. Dincolo, Demon n-a mai fost fulger australian, ci doar un băiat care aleargă bine și gândește prea târziu.
Mike Egerton/PA Images via Getty Images
Setul 3 a fost tenis pentru palmares: schimburi lungi, puncte memorabile, iar la 5-4 pe serva lui Alex s-a executat un raliu de 34 de lovituri în care sârbul l-a plimbat pe Alex ca pe un cățel de apartament dus pentru prima oară în parc. După ce-a câștigat punctul, Nole s-a așezat pe bancă și a cerut, în ordine: prosop, apă de-aia cu zeamă de orgoliu și un pic de liniște, să-și numere anii din vârstă.
În setul 4, De Minaur s-a dus la 4-1 și probabil că și-a imaginat, ca noi toți, că poate împinge meciul în decisiv. Doar că fantezia s-a rupt odată cu primul break returnat de Djokovic ca o notificare de executare silită. Sârbul n-a mai pierdut niciun game de-acolo. Cinci la rând, în stil de gherilă balcanică, cu precizie de ceas – am vrut să zic elvețian.
Final clasic, deci, desfășurare pe care am mai văzut-o la Nole. Prim set început șchiop, apoi revoluție și trupe de rebeli aruncați sub glie. 1-6, 6-4, 6-4, 6-4 pentru omul care are 24 de Slamuri și zero intenții să le lase moștenire. De Minaur mai rămâne o vreme cu povestea aia de la United Cup de anul trecut – victoria lui „de colecție” împotriva lui Nole. Doar că nu-i colecție dacă e singură și n amical, ci mai degrabă un fake bine construit care te-a păcălit să crezi că ai intrat și tu-n rândul colecționarilor lumii.
Visionhaus/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche
Probabil că și tu te-ntrebi, cum am făcut-o și eu, ce caută Marinică în televizor în 2025 când ăștia tineri joacă tenis la Wimbledon. În avalanșa de retrageri oficial-accelerate sau neoficial-involuntare ale generației cu care-am crescut cu toții în ultimii 20 de ani, dispariția lui Marin întru cele liniștite, acum să tot fie vreo 3 ani, a cam trecut neobservată. De vreo trei ani, Cilic s-a făcut nevăzut în tenisul mare, iar noi eram prea prinși să aclamăm că tenisul se schimbă pentru a ne prinde de modificare. Probabil că-n Croația s-a mai dat un acatist, ceva, s-a oftat lung, că-i greu să-ți iasă din schemă un tip care-a câștigat un Slam în epoca în care a fost aproape interzis prin lege să faci asta.
Marin era însă în pauză de redresare fizică, cu un genunchi care acum fix un an stătea prins în țâțâni după a doua operație. Habar n-avea Cilic la ora respectivă dacă va mai juca vreodată tenis la perete în spatele casei, darămite să ajungă să se bată la milimetru cu un tip cu două generații mai tânăr în optimi la Wimbledon. Dar se pare că și-n tenis, la fel ca-n ciclism, o dată ce-nveți să folosești unealta de bază a sportului, mișcările-ți intră-n celule și le mutează.
Așadar, Marin cel Blând revenit la Wimbledon cu un genunchi reparat, răbdare de pensionar croat și cu o sete de tenis pe care i-o simți din riduri, dacă nu chiar din rezultate. Chiar și așa, e greu să te reapuci de sportul ăsta când între timp a evoluat în altă direcție: el a ieșit din schemă când Rafael încă tatona zgura, iar între timp s-au activat băieți care se numesc Flavio și nu vând pizza în Napoli, ci dau cu reverul în lung de linie.
După patru seturi echilibrate cât a putut să le țină Cilic din mușchi, Cobolli l-a trimis azi pe Marin înapoi în vremurile de glorie din care-a revenit. Dacă la Paris, acum o lună, italianul îl dezbrăcase de iluzii pe croat în trei seturi cât trei espresso-uri scurte, ba chiar unul cât un ristretto (6-2, 6-1, 6-3), de data asta meciul a semănat mai mult cu un cappuccino în care s-a turnat cam mult lapte: 6-4, 6-4, 6-7(4), 7-6(3). Ne așteptam la această diferență, însă, doar Cilic scarpină The Shard în vârful creștetului, deci e construit pentru a profita de alunecarea mingii pe firul de iarbă.
Cilic, omul care a văzut urcările lui Sinner și Alcaraz doar în știrile de sport de după știrile de la ora 19, a tras de el cât a putut. A dat 19 ași, a scos mingile de sub covor, și-a adus aminte ce-nseamnă să joci cu frișca pe buze. Doar că returul n-a vrut și pace. Poate și pentru că, între atâtea ghipsuri și operații, reflexul i-a rămas pe undeva prin 2021.
Cobolli, în schimb, pare că n-a înțeles că ar trebui să tremure când vede un campion de Slam pe partea cealaltă a fileului. A jucat cu dezinvoltura unui puști care tocmai a descoperit că dacă dai tare și lung, ți se deschid ușile Raiului. Plus că, să fim serioși, când îl învingi pe Cilic de două ori în o lună, nu mai e întâmplare, e stil de viață.
❖❖❖
Te uiți pierdut în urma băieților ăstora, care au ieșit de pe terenul central de la Wimbledon cărând quintalele alea de genți pline cu rachete, băuturi izotonice, tricouri uscate, tricouri împuțite și manșete, și-ți dai seama că, deși ai crezut că ai văzut tot ce se putea vedea în tenis, mai primești câte-o ciosvârtă inedită care te-nvârte confuz prin cameră ca pe John Travolta în Pulp Fiction.
Să recapitulăm: Jannik Sinner, care nu pare că poate fi bătut de nimeni cu excepția lui Alcaraz, este pe cale (0-2 la seturi) să ia bătaie de la Dimitrov, despre care știm că poate să bată pe oricine, cu excepția lui Tsonga, singurul băiet cu nume cât de cât serios pe care bulgarul nu a reușit să-l bată niciodată în carieră. Nu ne întrebați de ce, complicate sunt căile tenisului.
Motivul scorului n-are legătură cu sportul, ci cu faptul că, aparent, Sinner și-a ciobit ceva la brațul drept în chiar primul game al meciului, când a încercat să se-ntindă după o minge și a căzut de la înalțimea celor 6 metri ai săi – sau cât o mai avea azi, că e mereu în creștere pe toate axele – pe mână.
Omul a cerut îngrijiri medicale (dar nu cu creme, Sinner nu mai are voie să se apropie la mai puțin de două intersecții de orice cremă) și a continuat meciul, dar era evident că ceva funcționează eronat în segmentele alea geometrice cărora el le spune membre. Grigore, care face parte din grupul select de bulgari care-și permit să ne țină câteva ore țintuiți în fund (pe lângă ăia care lucrează la Podul Giurgiu-Ruse), a simțit miros de mici și-a dat pedală, câștigând două seturi în care a jucat bine. Asta și pentru că Sinner a jucat așa și-așa bine, cum ar zice Regele.
Eram, deci, undeva pe la mijloc de set 3 când, la 2-2 pe serva proprie, neanunțat, bulgarului i-a sărit o șaibă de sub umăr și-a oprit meciul în lacrimi. Nu știm încă ce e – probabil întindere sau ruptură musculară, dacă ne permiteți să ne dăm cu părerea fără să avem nici cel mai mic habar despre medicină, că tot se poartă pe internet. Dar e cert că Sinner a câștigat un meci doar pentru că a fost mai puțin accidentat decât adversarul său. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este noutate în tenis: un număr unu mondial care nu doar că-și câștigă meciurile în care se află în primejdie, ci și pe alea în care practic a pierdut deja. D-astea nu știau craii din Big Three.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
