Bine ați venit la cronica finalei fetelor de la Australian Open. Sau, așa cum este cunoscută în cercurile restrânse ale grupurilor de cronicari de tenis care scriu pe site-ul ăsta, “Ziua în care ar fi trebuit să avem 75.000 de vizitatori pe cronică dacă Simona o bătea astăzi pe Barty”.
Așa e, fraților. Trăim din speranțe, vise, optimism deșănțat și cafea. Dar măcar nu suntem singurii pe care fraza de mai sus i-a prins cu pantalonii-n mușuroi. Gândiți-vă la australieni: oamenii au organizat ditamai turneul, au pus în pericol integritatea sanitară a întregii Australii aducându-i la Melbourne pe jucătorii de tenis și pe Mouratoglou, au inventat turnee de încălzire ca să nu-i ruginească mânerul rachetei lui Tomic, care s-a cam speriat când a aflat cu ocazia asta cum e să-ți petreci tot restul vieții alături de fata cunoscută pe Instagram. Australienii au pus oameni în tribune, au șters scaunele zilnic. Ba chiar au comandat de urgență niște bannere imense care au acoperit tribunele în cele 4 zile în care din peluze nu s-a auzit nici măcar un cartof prăjit crocant ronțăit în mijlocul punctului, iar Tsitsipas a făcut meciul carierei sub privirile gândacilor care au găsit să-și facă colonie fix în toaletele de la Melbourne Park. Norocul lui Tsitsi e că joacă tenis în era televiziunii 4K, că alfel rămânea ca Ilie Năstase, supărat constant și pe vecie pe faptul că nu l-a prea văzut nimeni pe vremea când mi și-i întindea pe ăștia pe sfoară, în timp ce azi lumea cumpără cu 200 de euro adidași fix ca ai lui Djokovic.
Deci, revenind, imaginați-vă cum e să fii australian și să te uiți în finala de la Australian Open la Osaka-Brady cu șampania care a costat cât o chirie turnată-n veceu.
Foto: Dave Hunt / IMAGO
Ce vreau să spun este că există lucruri mai nasoale decât faptul că Simona a pierdut un meci de tenis în sferturile de finală de la un Slam, bătută de Serena Williams. De exemplu, faptul că după ce Halep se retrage binemeritat la ponton o să ne simțim fix ca astăzi, pierduți în spațiu, cam din turul al doilea încolo. Hai turul al treilea dacă Jackie Cristian prinde o zi bună în meciul cu Cori Gauff de la AO 2026. Când Gauff va avea 21 de ani, nu ca baba de Osaka, la 29. Mai avem ceva speranțe la băieți, poate de-acolo să iasă ceva drăguț: urmăresc cu sufletul la gură cum Jianu, Ionel și Crețu trag de rachete în umbră prin turneele ITF, în așteptarea momentelor în care vor fi învățați de Geani din Suceava cum să servească în meciul cu pensionarul de Thiem. Țineți minte numele astea, azi-mâine e musai să inventăm titluri inteligente pe baza lor.
În cazul în care nu ați înțeles încă, a venit momentul să ne bucurăm de ce ne-a rămas. O carieră, copilăria ăluia mic, pe care nu l-am mai văzut la față de două săptămâni, un rest de weekend, o felie de tort, o parte din salariu. Lucrurile pe care nu le apreciem când există tind să dispară fără să apucăm să ne bucurăm cu adevărat de ele.
Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:
Naomi Osaka – Jennifer Brady: 6-4, 6-3
Înainte să intrăm în discuția despre meciul în sine, aș vrea să bifăm niște elemente extrem de importante în economia cronicii.
De exemplu, una dintre dihotomiile crunte ale tenisului de epocă recentă este faptul că jucătorii spun că se umezesc când au fani în tribună, dar continuă să iasă de la vestiare ascultând Podcastul nostru în căștile ale cu noise cancellation, deci explozia de chiuituri pe care o vedem de fiecare dată când intră pe teren nu ajunge niciodată la destinatar. Osaka ar și juca cu ele, dar în Japonia te-nvață că nu-i frumos să-ți bați adversarii fără să-i auzi cum urlă.
Apoi, interviurile alea de pe Eurosport cu antrenorii jucătorilor din finală, care sunt întrebați despre strategie și tactică. La fel cum n-am avut niciodată încredere în dentiștii care recomandă o anumită pastă de dinți, n-am încredere în “indiciile tactice” pe care le auzi din gura ălora care altfel sunt secretoși pe bună dreptate. L-am văzut, de exemplu, pe Wim Fissette explicând ce-ar trebui să facă Osaka în finala cu Brady. Plătit fiind de Osaka, că-i antrenorul ei mai nou. Imaginează-ți că ești antrenorul Simonei și te-ntreabă ăia de la Eurosport ce-ar trebui să facă pentru a o bate pe Serena. “Nu știu, omule, e atât de obosită că nici nu cred că vine la meci mâine. Glezna aia scrântită e aproximativ ok, dar fata are probleme clare cu mingile ușoare, deci eu i-aș da mingile doar pe centru”, le-aș răspunde, complet dezinteresat.
Foto: Dean Lewins / IMAGO
Asta i-aș răspunde și lui Mats Wilander, singurul profesionist din tenis care reușește să dea pronosticuri mai proaste decât noi. Azi, înainte de meci, omul a zis că bate Barty în 3 seturi. Dacă n-ar fi avut talent la tenis, Wilander ar fi fost un contabil perfect la toate firmele falimentare ale lumii.
Și încă nouă ne mai ies pronosticurile, să știți. Deja se întâmplă cum am zis acum 3 ani, deși Osaka încă joacă pe zgură și pe iarbă ca Bănel Nicoliță pe Bernabeu.
Să revenim la meci. Am făcut acest ocol pe după cireș și apoi pe după întreaga livadă doar pentru a vă spune că o cronică cinstită a acestei partide nu ar trebui să aibă mai mult de 3 paragrafe. Unul despre cum meciul s-a jucat umăr la umăr în primul set, unul despre finalul primului set (singura parte a meciului în care ne-am ridicat ochii din telefoane și am urmărit ce se juca pe televizoare, ca să fim sinceri până la capăt), iar unul, ceva mai scurt, despre setul al doilea.
În principiu, finala asta a fost una jucată de două hitterițe care toarnă-n ele ca bețivii-n stacană. Deși a avut 3-1 în primul set și părea că meciul se va încheia mai repede decât drumul pe care l-au făcut melbournienii să ajungă la terenuri, Osaka a fost egalată la 4-4 de Brady, care căuta să devină a 18-a jucătoare în activitate care să câștige un Slam. În termeni fotbalistici, că ne urmăresc și oameni pierduți de la cronicile de Champions League, WTA-ul ar fi Premier League, campionatul din Anglia, în care nu știi cine pe cine bate, iar ATP-ul ar merge spre campionatul din Spania. Caz în care Nadal și Djokovic ar fi Real și Barcelona, Medvedev ar cam fi Simeone, iar Federer ar fi Danemarca din 1992, care bate tot, deși vine de la plajă.
Foto: Jason Heidrich / ICON Sportswire / IMAGO
La 4-4 s-a jucat de fapt finala asta. Brady – a jucat și ea, vorbim imediat despre fată, doar nu-i Nole, să o ignorăm complet – a avut 40-30 pe serviciul lui Naomi, dar Osaka a descoperit în adâncul sufletului său de karatistă un Hasami Zuki tenisistic fix atunci când avea mai multă nevoie de el. Cum a făcut și-n meciul cu Serena, de altfel, pe care a trimis-o ramburs în State cu 8 puncte consecutive după ce Mămica Lor egalase la 4 în setul al doilea dins emifinală. De data asta, Osaka a inventat un winner cross pe care nu-l scotea nici măcar Djokovic în versiunea pre-accidentată la abdomen.
Ne oprim puțin ca să o salutăm pe Brady, care a ajuns să aibă minge de break la un punct cât se poate de halepistic, semn că moștenirea Simonei va rămâne în muzeul tenisului feminin atât timp cât vor exista fete care să ducă mai departe strategia motoretei. Dacă mijești ochii, ai jura că Brady a urlat un “Haide, bă!” după mingea asta în timp ce îl căuta cu privirea pe Darren prin tribună.
După ce Jenny a ratat un forehand care i-ar fi salvat viața în primul set, care de la punctele astea a derapat urgent spre Osaka, americanca a continuat să joace cu vioara dezacordată. Iar Naomi a ajuns la 4-0 în setul al doilea înainte să mă întorc de la tradiționala pauză de toaletă dintre seturi – m-a învățat Maria, nu ratez nicio ocazie să întorc meciul spre mine, indiferent dacă mă înteresează sau nu asta.
Până la finalul meciului nu a mai fost de notat decât că Brady a găsit butonul de reset și a făcut un amărât de break. Care e ok când joci cu Isner, dar nu te ajută cu nimic dacă i-ai făcut deja cadou două lui Osaka. Așa că s-a terminat 6-4, 6-3. O finală despre care s-a scris mult mai mult decât s-a jucat tenis.
Foto: Bai Xuefei / IMAGO
Ce ce rămânem după toată povestea asta? Cu faptul că e deja evident că Osaka se simte pe hard ca noul Porsche 911 GT3 pe Nurburgring și că japoneza este prima jucătoare de la Monica Seleș încoace care câștigă primele patru finale de Slam în care joacă. Bine, o ajută și faptul că la prima dintre ele a adunat jumătate dintre puncte pe penalizările Serenei, dar orișicât. Practic, Naomi este ce ar fi putut să fie Simona dacă le bătea pe Sharapova, Nănașa Ostapenko și Wallzniacki la vremea lor. Și termin textul ăsta așa, scărpinând frustrări istorice, doar pentru că știu că Simo ne citește și că funcționează cel mai bine atunci când motoreta este ajutată de un ataș plin cu amintiri burlești.
Nu de alta, dar în mai vine Roland-Garros, loc luminat unde Osaka se simte ca anvelopa de circuit pe patinoar și unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin. Nici verdeață, e adevărat, dar vine și aia prin iulie.
Aceste texte îți sunt oferite de:
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
