Nu obișnuiesc să încep cronicile cu statistici, sunt destui care numără auturi și au acces la tastaturi pentru a îngroșa și noi rândurile dătătorilor de seamă într-ale cifrelor seci. Dar de data asta fac o excepție, pentru că titlul cronicii trebuie explicat rapid înainte să fim acuzați că nu suntem corecți politic. În optimea de finală cu Naomi Osaka, Coco Gauff – campioana la US Open în 2023, reținem asta – a bifat 8 lovituri câștigătoare și 33 de neforțate. Ăsta e echivalentul unui examen de șofat la care iei opt puncte pentru că ți-ai pus centura, dar pierzi treizeci și trei pentru că ai intrat cu mașina frontal în primul gard.
Clive Brunskill/Getty Images
Așa cum poți să bănuiești, meciul s-a cam scris singur în condițiile astea precare. Naomi n-a trebuit să fie magică, ci să aștepte implozia americancei și să fie corectă în sens strict japonez. Primul game: break. Primul set: două puncte pierdute de Naomi pe propria servă și multă încredere care mi-a adus aminte de vremurile în care Osaka era în tenis cam ce-i Sabalenka azi, minus răcnete.
Coco, în schimb, și-a transformat serviciul – marea obsesie a schimbării de staff dinaintea turneului – într-un poltergeist care a bântuit arena. Două duble greșeli în game-ul care-ți pierde setul or fi ghinion, da’ mai degrabă sunt semnal SOS. Te uiți cu durere la Coco în starea asta de leșie și-ți este efectiv imposibil să-ți închipui că aceasta este aceeași jucătoare care în 2023 băga cupa-n traistă la New York.
Era evident că, fără să repare ceva vital în motorașul care tușea ca un diesel care n-a trecut niciodată pe la revizie, Coco urma să se prăbușească crunt, cu zgomot. Și ce așteptam s-a întâmplat: set doi, aceeași poveste, doar că și mai scurtă. Naomi a rămas punctuală ca un tren Shinkansen, Coco a continuat cu întârzieri de metrou newyorkez în oră de vârf. 6-2 liniștit, ascuțit, contondent. 64 de minute în care Arthur Ashe a aplaudat doar pentru că nu se cădea să tacă fix ca-n bibliotecă.
Clive Brunskill/Getty Images
De notat că Naomi a servit impecabil – doar șase puncte pierdute pe tot meciul. Numerologie paranormală, statistică soră cu cele două neforțate ale Simonei în finala de la Wimbledon cu Serena Williams. Probabil că Naomi împarte această reușită cu apatia lui Coco, dar cifrele sunt impresionante chiar și dacă de partea cealaltă a fileului nu ar fi stat nimeni. Dar diferența n-a fost doar în cifre, ci în claritate: Naomi a știut exact ce are de făcut, Coco a părut că a venit fără busolă la Campionatul Mondial de Orientare Turistică.
Sarah Stier/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche
Elvețianul Riedi, despre care v-am povestit mai multe zilele trecute (cine nu ne urmărește ia amendă și doi la purtare), a fost transformat la US Open în erou romantic, băiatul cu genunchi peticiți, coborât anul trecut până pe locul 435 și urcat miraculos până în optimi la un ditamai Slam-ul. Cenușăroiul, ce să mai. O săptămână a fost trending pe toate rețelele, toată lumea i-a iubit povestea, a adunat destui urmăritori cât să trăiască liniștit de acum din reclame la șampon de pisici. Dar când a nimerit pe teren cu De Minaur, realitatea a lovit crunt. A trosnit 39 de mingi neforțate, ceea ce e ridicol chiar și la nivel de under 14. Dacă aduni mingile bune jucate de Leandro, nu umpli un rezumat de highlights de 30 de secunde.
E păcat, pentru că Riedi era povestea drăguță a US Open-ului. Tipul simpatic, revenit după operații, primul tenisman al unei familii de însoțitori de zbor, un tip care a câștigat din calificări și a ajuns să-și recupereze dintr-un foc banii cheltuiți pe carieră până acum. Doar că azi, când visul trebuia să se transforme în basm, omul a apărut în rol de grindă la demolare. A plecat totuși cu +271 de locuri în clasament și cu o înfrângere pe care, dacă-i deștept, o trece la categoria Experiență ștergându-o în același timp din categoria Amintiri.
De Minaur n-a făcut nimic spectaculos. Și tocmai asta e spectaculos la el. Joacă un tenis minimalist, aproape geometric, ca o melodie indie fără refren, de-abia când se termină îți dai seama că ai ascultat ceva bun. Aleargă ca un șoarece hiperactiv, nu obosește, îți ia serviciul, apoi îți mai ia unul dacă te vede ciuntit. Azi l-a rupt pe Riedi de opt ori la serviciu și a ieșit de pe teren mai proaspăt decât intrase.
În fine, momentul zilei n-a fost meciul, ci interviul de după victorie. Rugat să le dedice spectatorilor hispanici de la New York câteva cuvinte în spaniolă, Alex a răspuns în castiliană curată, cu accent, ca la Cervantes. Aplauze, chicote, simpatie. Riedi, în schimb, abia dacă mai scotea coerent două cuvinte în germana maternă și-a înțeles că nu-i ziua lui: n-are nicio șansă nici pe partea de limbi străine în fața lui Demon.
Felix Auger-Aliassime mi s-a părut mereu un băiat simțit, prea manierat, prea liniștit pentru jungla în care s-a transformat tenisul de azi. Un tip care îți dă bună ziua, zâmbește politicos și apoi îți înfige 42 de direct câștigătoare-n omoplat, fără să pară c-a umblat la ritm sau că a ridicat vocea. În turul precedent l-a eliminat pe Zverev și am fost atât de impresionați de suferința neamțului, încât nici n-am mai scris cronica. Acum, a venit rândul lui Deiuțu Rublev să afle că politețea canadiană doare. 7-5, 6-3, 6-4 în doar două ore și un pic, iar Felix e din nou în sferturile US Open după patru ani. Unde-i este locul, dacă-mi permiteți o umilă inserție personală.
Istoria meciurilor dintre cei doi era cel puțin dubioasă: Rublev îl bătuse de opt ori în nouă întâlniri directe, nici Suzanne Lenglen nu reușea statistici atât de grele pe vremea în care era singura care înțelesese tenisul și mi ți le înșira pe fete ca pe rufe la uscat. Favorit la matematică, rusul a intrat pe teren cu aerul de muncitor din Urali care știe că ciocanul e dușmanul cărbunelui. Doar că Felix i-a răspuns cu un tenis curat, aseptic, aproape academic. Primul set s-a jucat umăr la umăr până la 5-5, dar canadianul a scos break-ul pe final. N-a fost ușor, a avut nevoie de patru mingi să-i fure rusului serviciul, dar cu insistență, răbdare și ADN din Vest a demonstrat că se poate.
Setul al doilea a adus fractura, momentul tradițional în care Rublev scapă din lanț și-ncepe să alunece în genuni cu jocul, mintea și concentrarea. La 3-2, Felix a apăsat butonul de control și a luat din nou un break care a făcut diferența în setul al doilea, în timp ce Rublev a început să-și certe eul liric. La finalul setului, rusul era pe pârtie, aluneca deșirat spre prăpăstii folosind preparate din meniul tradițional: rachetă zdrobită, priviri rătăcite, teatrul clasic. Dincolo, Felix număra rândurile de racordaj a 56-a oară în meciul ăsta. Și știm că există trigger mai mare pentru rus decât unul care nu dă doi bani pe schimonoselile lui.
Rublev a încercat să pună șaiba-n șurub în setul al treilea, dar Felix a închis meciul la zero pe propriul serviciu la 5-4 pentru el cu o secvență de patru lovituri care au sunat ca un concert de cameră: forehand, as, forehand, rever pe tușă.
Felix merge în sferturi, unde-l așteaptă Alex de Minaur. Într-un fel, continuă contrastul: băiatul cu bune maniere din Montreal dă acum peste hamsterul turbo din Sydney. Dacă politețea bate furia, poate că energia australiană va fi următorul test.
Cert este că, pentru Felix, situația de pe tablou este cea mai sănătoasă revenire: copilul care câștiga titlul la juniori la US Open în 2016 s-a întors pe Ashe și a arătat că n-a crescut doar în lungime, ci și-n maturitate.
Deși tindem să filosofăm pe marginea singurătății psihice la care et supune tenisul, aparent sportul ăsta e simplu când știi exact ce vrei de la el, cum face onor Iga Swiatek de ceva vreme, spre disperarea colegelor de atelier. Azi, poloneza a plesnit din bici din nou, 6-3, 6-1 cu Ekaterina Alexandrova, 61 de minute în care Iga a strâns șuruburile jocului ca într-un muzeu de tortură din Gdańsk. Ritm perfect, direcții corecte, zero complicații inutile și un detaliu care spune mai mult decât aș putea să povestesc eu în cronica partidei: imediat după saluturile cordiale de la fileu, Iga a scos telefonul și i-a scris antrenorului să-i rezerve încă 10 minute de teren. Ca atunci când bagi o tură de Transfăgărășan cu Porsche 911, iar când ajungi acasă rotunjești ziua cu o oră-două de Gran Turismo, să nu-ți ieși din mână.
Evoluția scorului a fost sinusoidală la început și liniară uniform accelerată spre final: meciul a început cu break și rebreak, 1-1, apoi s-a mers cap la cap până la 3-3. De acolo, Swiatek a luat controlul și n-a mai lăsat decât un game pe masă până la final. În limbajul cifrelor care chiar contează: 21 de lovituri câștigătoare, 13 neforțate, 100% eficiență la fileu. Alexandrova a încercat să grăbească mingea, să aplatizeze schimburile, dar Iga a împins totul înapoi la fiecare pas, a rămas în bula ei, de vorbă cu grupul de entități care-i șoptesc constant sub cozoroc și făcut terenul din ce în ce mai mic pentru adversară.
Urmează Anisimova sau Haddad Maia pentru un loc în semifinale. Dacă pică Amanda, avem reeditarea acelei finale în care poloneza a dat ca surdu’-n clopot. Dacă e Haddad Maia, avem samba vs. polka. Swiatek rămâne favorită chiar și dacă joacă cu ea însăși.
Sasha Bublik e un tip unic în peisajul tenisului masculin de azi. A început prost, ca un fel de Kyrgios corcit cu Monfils, dar cu background kazah, deci nemarketabil. Totuși, în ultimul an pare că cineva l-a luat un pic de guler și l-a zdruncinat: „Bă nene, faci 30 de ani imediat și mori speranță. Ce-ar fi să fii om la casa ta, măcar pentru un sezon?” Drept urmare, omul care acum doi ani te făcea să râzi pentru că-și dădea singur cu racheta în ceafă a venit în 2025 la New York cu 11 victorii la rând, trei titluri și mai ales un serviciu intact: 55 de game-uri consecutive câștigate pe propriul launch pad, că ăsta nu mai e serviciu normal.
Și totuși, Bublik a plecat din optimea cu Sinner ca atunci când îți faci update la Windows și n-ai backup, iar în față rămâi cu un ecran albastru. N-a mai mers nimic. A făcut 13 duble greșeli, inclusiv una tradițională, servită de jos, a sărbătorit ca la titlu când a reușit să câștige un game în setul al treilea și la final i-a spus lui Sinner la fileu: „Băi, eu nu-s totuși atât de rău la tenis, ce dracu’ s-a întâmplat aici?”. Unde „ce dracu’ s-a întâmplat aici?” a fost un „What the Fuck?” de toată frumusețea, cum ar zice Irina Margareta Nistor.
Realitatea e că s-a văzut nasol. Mai nasol decât cafeaua kazahă făcută cu apă sleită, ceea ce trebuie să mă credeți: e nasol rău. Și nu e ca și cum Bublik nu poate sau nu știe: ultima oară îl bătuse pe Sinner pe iarbă la Halle. Dar pe hard, la US Open, Bublik a fost doar decor. Sinner l-a spart opt ori la serviciu, a câștigat 86 de puncte (versus 46) și a jucat cu aceeași precizie cu care italienii îți calculează cantitatea perfectă de cafea la espresso – singura măsurătoare la care colegii din Cizmă sunt mai nemți decât germanii.
Sinner e într-un moment senzațional și ridicol în același timp: 25 de victorii consecutive în Slam-uri pe hard. Două Australian Open-uri la rând, titlu aici anul trecut și un drum care pare mai degrabă autostradă până-n finală. Are sfert cu Musetti, alt italian, ca să păstreze întreaga treabă în familie, dar este evident că singurul care-i poate rupe elasticul e colegul Alcaraz, cu care formează Fedalul contemporan. Nu știm încă cine va fi Djokovic-ul contemporan, dar la cum arată lucrurile, singurul care-l poate imita pe Nole este chiar Nole.
Bublik rămâne cu glumele lui simpatice și cu imaginea unui jucător bun care știe să facă show, dar asta nu se contabilizează în statisticile ATP.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
