Marius Copil (28 de ani) este singurul jucător român de tenis din Top 100 ATP și săptămâna trecută a atins cea mai înaltă poziție din carieră: locul 56 în clasamentul mondial. L-am prins la o discuție imediat după ce s-a întors de la Australian Open și am descusut câteva dintre poveștile care rămăseseră încă nespuse. Un moment bun pentru a înțelege cum se vede tenisul mare din interior.

Despre cum a fost sezonul 2018:

Să fiu sincer, dacă mă gândesc la anul 2018, am avut 3 meciuri pe care le-am pierdut aiurea în decisiv. Dacă aș fi câștigat meciurile alea, eram deja pe 37. De exemplu, dacă aș fi câștigat finala de la Sofia anul trecut sau dacă aș fi câștigat unele meciuri care mi-ar fi făcut apoi culoar în turneu.

Următorul turneu e la Sofia (n.m. Marius începe turneul luni, 4 februarie, cu un meci contra lui Stan Wawrinka). Anul trecut am făcut finală acolo. Nu-mi place să spun însă că am de apărat puncte, pentru că mi se pare că e o presiune-n plus. Anul trecut am terminat cu 800 de puncte, anul ăsta vreau să am 1000 de puncte. Că le fac acum la Sofia sau altundeva, nu contează. Cu 1000 de puncte, aș urca undeva în jurul locului 40 în clasamentul ATP.

Despre Simona Halep:

E foarte talentată, îmi place de ea că e rea. Joc cu ea într-un demonstrativ la Cluj, avem un fel de turneu în patru cu Penetta și Fognini. Se joacă în 15 iunie, între Roland Garros și Wimbledon. E în sâmbăta dinainte de Queens și Halle.

Cred că va mai câștiga Slam-uri. Nu știu dacă pe iarbă, dar poate să câștige pe hard, pe zgură. Dacă a ajuns în atâtea finale, poate să și câștige de atâtea ori. În finala de la Australian Open a pierdut în condițiile în care diferența s-a făcut la un punct sau două la un moment dat în timpul meciului. Cu siguranță mai vin șanse pentru ea. Simona nu e ca Ostapenko, de exemplu. Eu n-o mai văd pe Ostapenko să câștige alt Grand Slam.

Fetele se ajută reciproc, se trag una pe alta în sus. Ăsta e un lucru foarte bun: o vezi pe Simona că joacă bine, îți dorești și tu, deci tragi mai tare. E fenomenal. Dar e o perioadă foarte interesantă în tenisul nostru feminin. Sunt multe românce în Top 100, dar după Top 100 nu prea mai văd pe nimeni. Nu pot să mă uit la fetele tinere de acum și să zic “Da, asta o să ajungă în Top 100”. Pur și simplu nu văd. Poate doar Georgia Crăciun, care are 19 ani și lucrează cu psiholog, o văd că vine la sală și face pregătire fizică, recuperare. Poate ea să aibă șanse să fie acolo.

Cum va arăta tenisul masculin după ce se vor retrage Federer, Nadal și Djokovic

Nu știu ce se va întâmpla după. Nu știu ce să zic. Nu știu cât de departe poate să ajungă nivelul lui Zverev sau cât de departe poate să ajungă Tsitsipas. De Minaur îmi place extrem de mult cum joacă, e foarte rapid. Dar nu cred că cei trei vor domina. Încă nu-i văd să domine așa cum o fac astăzi cei din vârf.

Cred că Nadal și Djokovic mai joacă vreo trei ani, iar la Federer cred că 2020 va fi ultimul an. Prinde Jocurile Olimpice și apoi gata.

Nu știu cine va fi primul din afara Big Three care va câștiga un Grand Slam. Sunt curios să văd. Știu că pe Zverev s-a pus multă presiune și băiatul joacă incredibil, am tot respectul pentru el. Dar încă n-a făcut pasul la Grand Slam-uri.

Nu cred că se va mai întâmpla vreodată ceea ce face Nadal la Roland Garros. Cine naiba să vină și să câștige 11 titluri la același Grand Slam? Și-s 11 titluri până acum, că mai are de jucat acolo. Ca să vină cineva să-i bată recordul, ar trebui să câștige de cel puțin 12 ori același Slam. Dacă stai să te gândești la toată cariera lui la meciuri 3 din 5 pe zgură, a pierdut doar cu Soderling (n.m. în turul al patrulea în 2009) și cu Djokovic (n.m. în sferturi în 2015). Anul trecut i-a luat doar Schwartzman un set în tot turneul, în rest i-a bătut pe toți cu 3-0.

Înainte să ajung să joc contra lor, îmi plăcea cum joacă Roger. Îmi plac foarte mult caracterele lui Djoko și al lui Nadal. Djokovic are un pic de ghinion pentru că a nimerit în epoca asta cu Nadal și Federer. Rafa face multe chestii: îmi aduc aminte de inundațiile alea din Mallorca: omul și-a pus cizmele și ajuta la scos noroiul. Sunt și un pic aroganți, dar e normal, la ce rezultate au. Și nici nu poți să-i bagi în seamă pe toți: nu ai timp, pentru că asta ar însemna să îți tai din ale tale.

Despre noua generație de jucători:

Tsitsipas joacă bine. Sunt unii care-s luați de mici și-s crescuți altfel. A crescut la Mouratoglou alături de tatăl lui, are tot timpul mulți oameni lângă el, a făcut tenis un pic robotizat. Probabil sunt mulți bani investiți acolo. De-asta ies tinerii ăștia pe care-i vezi acum în turnee: Zverev, Tsitsipas, de Minaur. Au de mici oameni foarte buni pe lângă ei și asta e. Se întâmplă foarte rar să vină unul de nicăieri și să ajungă sus. Un exemplu de genul ăsta e Medvedev: a crescut cum a putut, a avut antrenor din Franța.

Despre finala de la Basel contra lui Roger:

După meci, când am intrat în Players’ Lounge erau sute de oamenii care-l așteptau pe Federer. Dar a fost frumos și m-au tratat incredibil. A fost o experiență unică pentru mine până acum.

Dacă aș fi putut să aleg între a pierde finala jucând cu Federer sau a câștiga finala jucând cu Granollers, aș fi ales titlul. Pe Federer îl mai văd eu, mă mai întâlnesc cu el.

Embed from Getty Images

Despre când vine primul titlul ATP:

Sunt în cea mai bună perioadă a mea de când joc tenis. Mă simt excelent și nu simt că am 28 de ani și că obosesc sau ceva de genul ăsta.

Cred că anul ăsta am șanse foarte mari să câștig primul titlu. Îmi și doresc foarte mult. Nu e ca și cum până acum nu mi l-aș fi dorit, dar stau eu mult mai bine din punct de vedere mental.

Mentalul e foarte important în tenis. E un sport individual interesant. Seamănă foarte mult cu boxul, pentru că trebuie să intri în mintea adversarului. Sunt multe sporturi în care nu-ți vezi adversarii, chiar dacă concurezi contra lor. Mă gândesc la atletism, la golf, la gimnastică sau la înot. Acolo nu ai un adversar în față pe care trebuie să-l bați. Ok, că tu concurezi cu încă 8 sau 9 e evident, dar nu joci direct unu la unu contra fiecăruia dintre ei. În multe sporturi te lupți cu cronometrul, nu cu adversarul. La golf e și mai diferit: care are cele mai puține lovituri în cele 18 găuri. Dacă unul termină cu -5 și tu cu -6, nu înseamnă că te-ai duelat direct cu el. La tenis, însă, dacă nu ești atent un pic la adversar, jap! ți-o iei. La tenis nu e contact, dar poți să intri în mintea adversarului, poți să-l “citești”, e ca la șah. Tenisul e foarte interesant din punctul ăsta de vedere.

Despre cum e să joci contra “celor mari”

Am jucat cu Roger, am jucat cu Murray de două ori, la Madrid și la Washington, am jucat cu Wawrinka la Madrid și la Australian Open, am jucat cu Cilic, am jucat cu Dimitrov, iar Berdych m-a bătut tot timpul. Cu Djokovic am făcut câteva antrenamente. Cu Rafa nu am făcut. Îmi aduc aminte fiecare meci cu ăștia buni. Pot să-ți spun unde-am jucat, cât a fost scorul, cum a fost meciul. Dacă nu știi să gestionezi emoțiile și presiunea din meciurile cu ei, ți-o iei foarte rău.

Cu Tsitsipas am jucat în semifinale la Brest, în Franța, m-a bătut strâns, în două tiebreak-uri. Cu Zverev am 1-0, l-am bătut la Basel. Nu-i ușor, sunt printre puținii cu palmares pozitiv cu el. Cu Thiem și Coric nu am jucat. Cu Pouille, semifinalist la Australian Open anul ăsta, am 1-1: l-am bătut la Metz, m-a bătut în turul 1 la Wimbledon. Cu Shapovalov am 1-0, l-am bătut în calificări la Roland Garros.

Despre stilul de joc care i se potrivește:

Dacă aș putea să aleg jucători cu un anumit stil cu care să joc mereu în turnee, aș alege jucătorii spanioli. Mi se potrivește stilul lor, le place să țină mingea mult în teren, joacă mult cross, nu te prea deranjează, nu te pun în situații dificile. Dacă ești atent, poți să le citești jocul. Îmi plac jucătorii care-ți dau ritm. Atenție, nu vorbim aici de Nadal. El e altceva, nu-l poți pune în tiparul ăsta.

Despre colaborarea cu Andrei Pavel:

Andrei Pavel mă ajută. Și Andrei cel dinainte (n.m. Andrei Mlendea, anteriorul antrenor al lui Marius) m-a ajutat foarte mult, cu el am trecut prin foarte multe. Am avut perioade în care nu am avut bani, am început de pe 220 și am ajuns pe 70 așa cum am putut, greu, cu mulți care nu credeau în noi. A fost și multă presiune, implicit din partea părinților.

Andrei Pavel m-a învățat ca la rever și la forehand să folosesc mai mult încheietura și să cobor sub minge cât mai des, pentru că de aici pot să-mi iau extra putere. Am schimbat un pic reverul, pentru că duceam diferit racheta în spate. Acum o duc mai jos ca să pot să intru sub minge mai ușor. Cam astea sunt detaliile pe care le-am lucrat cu Andrei în astea șase luni de care au trecut de când colaborăm.

Despre părinții care-și duc copiii la sport:

Ar trebui ca părinții din România care-și dau copiii la sport de performanță să nu facă greșeli care să pună presiune pe ei. De obicei, părinții vor ca cei mici să facă ce n-au făcut ei. Și le dau sfaturi copiilor, spunându-le prin ce au trecut ei și explicându-le ce e bine și ce e rău. Părinții de genul ăsta pun o presiune atât de mare pe copil, încât la un moment dat acesta își pierde plăcerea de a juca tenis. De asta se lasă mulți pe la 15-16 ani, după ce întreaga copilărie au fost chinuiți. Dacă nu vor să joace tenis sau să facă orice sport, asta e. Lăsați-i să facă ce-și doresc cu adevărat.

Despre ce înseamnă viața de jucător de tenis:

Pe mine m-ar ajuta enorm să mai existe un jucător român care să urce în top. Și nu numai pe mine. Ar ajuta tot tenisul românesc. Pentru că ar vedea toți că se poate. Este greu, nu zic că nu-i așa, dar dacă-ți dorești cu adevărat asta, dacă te implici și dacă lași toate prostiile pe care le poți face și după ce te lași de tenis, ai o viață atât de frumoasă! Incredibil de frumoasă. Gândește-te că faci un sport care îți place, câștigi bani din asta, vezi toată lumea, ai antrenor care lucrează doar cu tine la proiectul tău și nu trebuie să stai închis undeva. În plus, dacă tu nu vrei să faci nimic astăzi și vrei să stai acasă, poți să stai acasă. Nu ești condiționat de nimic. Nu ai un șef. Le spun tuturor chestiile astea. Chiar dacă nu-ți iese și dacă ajungi maximum pe locul 200 în lume: băi, ești numărul 200 în toată lumea la tenis. Poți să devii antrenor și să te vinzi altfel, pentru că ai fost locul 200, nu 600. Pe 600 e ca și când n-ai fi fost nimic.

Mi-ar plăcea să ajung să fiu antrenor. Nu știu dacă aș putea să călătoresc cu cineva așa cum o fac acum, eventual doar dacă cred că persoana respectivă poate să ajungă în Top 10. Dar nu m-am gândit serios la treaba asta. Vreau să joc până la 35 de ani.

Când simt că nu mai pot, mă gândesc la ceea ce-mi doresc cu adevărat. De multe ori ți se întâmplă să te trezești și să n-ai chef, să fii obosit și așa mai departe. Dar mă resetez imediat: știu de ce am venit aici, știu ce-mi doresc de la viață, știu că lupt zi de zi să devin mai bun pentru a-mi atinge potențialul maxim. Când mă las de tenis nu vreau să am regrete, să zic “Am ajuns pe locul X, dar dacă făceam Y puteam să fiu pe Z”. Îmi știu drumul, vreau pur și simplu să devin cea mai bună persoană care pot să fiu.

Despre meciul cu Goffin de la Australian Open:

Putea să fie meciul meu. La un moment dat am început să fiu foarte defensiv. Nu am mai respectat tactica pe care mi-o făcusem în primul set și am intrat în jocul lui. El e un tip foarte “mânaci”, pasează bine, iar dacă-l joci în același loc nu greșește. La un moment dat se obișnuiește cu jocul pe care-l faci și te joacă el pe tine. Fix asta am făcut eu: am început să joc la fel, apoi am greșit mai mult. Dacă treceam de Goffin, îl aveam pe Medvedev în turul al treilea, apoi jucam cu Djokovic.

Despre cum se vede un Slam din interior:

Un Grand Slam e diferit de restul turneelor. În primul rând că joci 3 din 5 seturi, apoi pentru că totul e planificat mult mai bine. Și antrenamentele sunt diferite, iar modul în care pregătești meciul e extrem de important. Atunci când joacă 3 din 5, multora “li se taie gazul” după două seturi. Secretul e să rămâi mereu pe o linie constantă. La Grand Slam-uri, fiecare picătură de energie în plus contează imens. Uite, până la meciul dintre Nadal și Tsitsipas, Tsitsi a avut 5 ore în plus pe teren. Asta poate să însemne două meciuri. Degeaba ești mai tânăr. Cinci ore sunt cinci ore.

Vestiarele de la tenis sunt încăperi imense cu dulapuri orizontale mari în care poți să-ți lași geanta și lucrurile personale. Avem dușuri, avem fizioterapie și toate sunt la comun.

La Wimbledon e puțin diferit. Favoriții au un vestiar separat de restul jucătorilor. 32 de băieți au vestiarul lor, 32 de fete au vestiarul lor, iar restul – simplu și dublu – sunt separat, împreună. Nu-ți pot spune cum e în vestiarul favoriților, dar cert e că e un sentiment ciudat: eu am vestiarul jos, tu-l ai sus.

La Roland Garros, dacă ești în calificări, ai vestiarul la Suzanne Lenglen și nu ai voie să intri în vestiarul de pe Chatrier. Dacă ești pe tabloul principal, ai acces în care vrei tu. Poți să-ți iei vestiar și acolo, și dincolo.

Cei de la Australian Open evoluează incredibil de la an la an. E excelent acolo. Gândește-te că pentru anul viitor mai construiesc încă un stadion de 5000 de spectatori și încă o clădire în care se mută toată presa.

La turneele mari mă văd în general cu Horia, că numai noi doi suntem la băieți. Dar ne vedem în măsura în care ne permite programul, pentru că fiecare are program diferit. Nici nu stăm în aceleași locuri, pentru că la Grand Slam-uri nu există un hotel în care stau toți din cauză că nu încap vreo 500 și ceva de sportivi în condițiile în care fiecare are nevoie de minim o cameră suplimentară. Primești o diurnă și trebuie să-ți cauți tu hotel pe gustul tău. Dar transportul e asigurat de ei, indiferent de locul în care stai. La un Slam sunt 280 de mașini care asigură transportul.

Despre camerele care filmează pe culoarele de lângă vestiare:

Într-un fel e frumos să ne vadă lumea pe lângă vestiare, nu mă deranjează. Mai schimbă un pic optica asta, vezi lucruri diferite. Dacă tot n-ai acces acolo ca spectator, măcar să vezi o filmare. A fost episodul ăla cu Monfils care s-a dezbrăcat și l-a imitat pe Tiafoe. Sunt chestii amuzante care altfel n-ar ajunge în fața oamenilor și e păcat. Bineînțeles că în vestiar nu va filma nimeni niciodată, că acolo ne dezbrăcăm.

Despre cum e văzut în vestiar:

Simt că ceilalți jucători din vestiar au început să mă respecte mai mult după ce am ajuns pe 56 ATP. Se simte. După ce intri între ei și începi să joci cu ei, e altceva. E ca-ntr-o familie. Nu-s foarte mulți. Sunt foarte puțini jucători în top.

Ca om, fără să mă laud, ceilalți mă respectă foarte mult. Toată lumea mă salută, eu sunt foarte ok cu toți. Mă comport frumos cu toți adversarii, ei se comportă frumos cu mine. Ca stil de joc, multora nu le place să joace cu mine în special din cauza serviciului. Știu și ei că dacă am o zi în care-mi intră toate loviturile, nu prea au șanse. Nu prea vrei să joci cu unul ca Raonic, ca Ivo Karlovic, ca Isner, ca mine.

Despre Opelka și Borsec:

Reilly Opelka (n.r. american, locul 98 mondial) mă strigă “Borsec” pe unde mă vede. Îi place lui foarte mult apa minerală carbogazoasă de la Borsec și bea doar asta. Are un magazin acasă care importă apă Borsec și doar asta-și cumpără. Mi-a zis că avem cea mai bună apă din lume.

Despre starea sportului românesc:

E trist ce se întâmplă la noi. Eu cred că pur și simplu nu se vrea dezvoltare. Și nu e vorba doar de tenis, ci de orice sport. Probabil sunt niște intenții ascunse – până la urmă, bazele de sport sunt situate în zone bune. Mă uit la stadionul de atletism de la Lia Manoliu, la bazinul de lângă Arcul de Triumf lăsat în paragină totală. Apoi te întrebi de ce nu mai sunt sportivi.

Noi, cei din tenis, putem să zicem că suntem privilegiați. Avem teren de hard la Federație, avem unul la baza Sydney 2000 de la Izvorani. Iar terenuri de zgură sunt destule. Față de alte sporturi, tenisul e chiar ok. Mă gândesc însă la copiii care vor să înceapă un anumit sport. Păi n-au seniorii unde să se antreneze, ce să mai vorbim de copii? Atletism, gimnastică. Avem o singură pistă de atletism în sală, și în loc să aibă 400 de metri are 186. N-are nici măcar 200 de metri, să zicem că ar avea jumătate.

Despre cel mai greu moment al carierei:

Am avut o perioadă grea pe la 20 de ani. Au divorțat ai mei, a murit bunicul meu, mă și accidentasem, nu prea aveam bani. A fost o perioadă în care m-am întrebat ce ar trebui să fac în continuare: să mai joc tenis sau să nu mai joc? Am continuat, însă. A avut cam o săptămână în care n-am mai jucat deloc, dar simțeam nevoia să joc, abia așteptam să intru iar pe teren. Mi-am spus că nu pot să fiu atât de slab și să mă las acum doar pentru că mi se pun niște piedici.

Despre deplasarea pe teren:

Lucrez la aspectul ăsta. Foarte mult. La antrenamente, când nu e vorba de joc cu mingea, sunt rapid. Facem teste zi de zi și mă lupt cu secundele și ies bine. Dar când joc, simt de multe ori că sunt tensionat și crispat. Atunci, tot corpul ți-e încordat și te miști mult mai greu. Asta o dată. Apoi, tot mulțumită lui Andrei, am început să învăț să respir. Țineam aerul în mine și nu știam să-l manageriez. Acum am învățat asta și nu mai sunt atât de încordat. Deci știu problema, am lucrat la ea, am lucrat și cu atleți în perioada de iarnă.

Despre reverul cu o mână:

Dacă aș putea să reîncep tenisul astăzi, aș juca la fel. Cred că sunt mai multe avantaje decât dezavantaje. Poate există un plus la retur pentru reverul cu două mâini, pentru că ești mai stabil. Dar în rest, mi se pare că dacă ai un rever bun cu o mână poți să dictezi jocul mult mai bine.

Îmi place să vorbesc cu lumea. Dar uite, ieri a venit un domn la mine și m-a luat așa: “Auzi, de ce nu dai reverul cu două mâini?” “Păi așa l-am învățat”. “Îți dau un sfat: schimbă acuma și dă cu două mâini”. I-am zis că nu se poate schimba așa, de pe o zi pe alta. De multe ori e enervant, chiar dacă încerc să ignor abordările de genul ăsta.

Embed from Getty Images

Despre când a simțit că Marius Copil nu mai e copil:

Pe teren, am simțit asta în vara anului 2017. Acum nici doi ani. Am început să fiu mai deschis: să lucrez cu psiholog, să accept critici, să accept sfaturi, să am încredere în echipa mea. Până atunci, chiar dacă cineva îmi dădea un sfat bun, nu ascultam. Mi se părea mereu că știu eu mai bine.

Despre generația nouă de jucători:

Vorbesc cu mulți copii și încerc să le dau sfaturi. Cu Jianu (n.m Filip Jianu, proaspăt semifinalist la Juniori la Australian Open) vorbesc destul de des, chiar astăzi a fost pe la terenul de antrenament. Îmi place de el cum joacă, mă bucur că acum îl ajută Andrei Mlendea și că poate să-i dea sfaturi. Cum m-a crescut pe mine, îl poate ajuta mult și pe el să crească. Drumul e lung, nu-i ușor, dar cred că poate să ajungă să joace bine. Mi se pare că e încă prea defensiv, stă prea în spate. I-am spus treaba asta de fiecare dată.

Am încercat să am discuții cu toți juniorii pe care i-am văzut că sunt primii la categoriile lor de vârstă. Uneori am primit feedback pozitiv, dar nu se întâmplă asta de fiecare dată. Pe alții am încercat excesiv să-i ajut pentru că mi s-a părut că au potențial, dar în final ne-am îndepărtat și am ajuns acum să nu mai vorbim deloc. Mi-e greu să spun care ar putea să fie următorul Copil. Jianu e o soluție. Apoi mai există un băiat puțin mai tânăr, Nicholas David, care joacă foarte bine și are mult potențial, chiar dacă încă e foarte fraged. Cezar Crețu e un alt copil care vine din urmă și cu care mai vorbesc la Federație când mă întreabă de nutriție sau de recuperare. Îl văd că-și dorește să facă tenis și ăsta e un lucru important. Mai e și Bogdan Borza, care a făcut sferturi la Les Petits As (n.m. turneu de tenis care are loc în Franța și este dedicat juniorilor între 12 și 14 ani). Dar deocamdată e foarte tânăr, la vârsta aia e cam greu să-mi dau cu părerea.

Despre cum se simte pe teren:

Poate că îmi lipsesc tupeul și răutatea. Mi s-a mai spus. Timid am fost de când mă știu. Așa am fost eu nu doar în tenis, pentru că nici pe fete nu le-am prea abordat. Din cauza asta, uneori le dădeam prea mult credit adversarilor și pe mine mă puneam singur într-o poziție proastă pentru că-mi spuneam că joc cu X și că X e foarte bun. Făceam treaba asta când eram mai tânăr, acum n-o mai fac. Mulți spun că sunt puțin abordabil, dar asta se întâmplă până ajungem să ne cunoaștem, pentru că apoi sunt foarte diferit.

Condiția fizică sau moralul de moment? Amândouă. Dacă ai condiție fizică foarte bună, poți să ții și moralul liniștit. Nu poți să fii calm, dar să gâfâi. Nu mai poți să judeci la fel. Prin condiție fizică, reușești să ai creierul mai liniștit.

Am făcut niște analize și le-am trimis afară ca să-mi spună specialiștii ce-mi lipsește, de ce am nevoie, ce pot să combin. Mi s-a spus să mănânc mai multe calorii. Nu combin multe produse, la fiecare masă mănânc salată.

Despre colaborarea cu Lacoste:

Cu Lacoste am contract doi ani. Îmi place foarte mult. Nu am știut dacă să mă bag sau nu în asta, pentru că nu știam la ce să mă aștept. Dar oamenii sunt excepționali. Sunt într-o companie bună. E Djokovic, sunt francezii – Mahut, Herbert, Paire, Chardy -, apoi mai sunt Bautista-Agut și americanul Kudla.

Despre ce mașini conduce acum:

Mi-am cumpărat un BMW M2 și l-am condus 400 de kilometri. Apoi i l-am dat mamei să-l ducă la Arad și e acolo. Mașina are vreo 1500 de kilometri din martie anul trecut până acum. Are volan M Performance cu LED-uri.

Eu primesc și testez mașini BMW. Acum conduc un Seria 4 Gran Coupe, dar îmi place foarte mult noul X5. Am testat și noul Seria 8, l-am luat direct de la evenimentul de lansare.

Despre mașina visurilor lui:

Când o să-mi permit, o să-mi cumpăr o mașină supersport. Acum mi-am luat un apartament în București și l-am plătit, așa că acum trebuie să strâng bani pentru mașina visurilor mele. Dar mașina de suflet pe care sper să pot să mi-o iau într-o zi este McLaren 720S. Am condus și Ferrari și Lamborghini, dar mașina asta este exact ceea ce consider eu că înseamnă un model supersport adevărat. Când am văzut-o prima dată, mi s-a părut pur și simplu incredibilă. Poate fi o mașină pe care poți s-o conduci zi de zi și care nu consumă exagerat de mult. Și nici nu e foarte zgomotoasă. Scoate sunete sportive, dar nu e la fel de zgomotoasă ca un Ferrari sau un Lamborghini.

Am încercat și Lamborghini, dar nu încap în ele. Am testat Aventador și Huracan, dar în Huracan nu am încăput. Am fost la Marele Premiu de Formula 1 de la Abu Dhabi și am închiriat pentru câteva zile un Huracan. Stăteam cocoșat în el.

Ferrari n-are ceva care să-mi placă. Nu-i de mine.

Porsche e clar pe listă. E frumos și ar fi și mai ușor de digerat de cei din jur. Noua generație 911 e o mașină foarte reușită căreia n-ai ce să-i reproșezi.

Am o reținere când vine vorba de o mașină supersport. M-am gândit la cum te judecă lumea în România când te vede cu o mașină de genul ăsta pe stradă.

Slam sau numărul 1 mondial?

Îmi doresc extrem de mult să câștig un Slam. Aș alege să câștig un Slam în loc să devin numărul 1 mondial.

Sincer, mă văd în Top 10 în carieră. Mi-aș dori să mă văd acolo. Îmi doresc foarte mult și muncesc pentru chestia asta. De multe ori n-o spun, pentru că mulți o iau peste picior: “Top 10? Nicio șansă!” Și așa se pune presiune aiurea. Dar au demonstrat și Simona, și Buzărnescu că se poate. Să vii la 30 de ani, după atâtea accidentări, fără ajutor, și să explodezi așa. Bravo ei, mă bucur enorm pentru ea.