Cezar Crețu este unul dintre vârfurile noii generații în tenis. La 18 ani are 1.91 metri și face primii pași în tenisul mare, încercând să-și facă loc prin labirintul turneelor de seniori. Beneficiar al unui wildcard la faza finală a competiției Red Bull Next Gen Open din Milano – acolo unde l-am și întâlnit în delegația României – Cezar Crețu vorbește deschis despre greutățile pe care le întâlnește un copil în tenisul românesc și despre provocările financiare, mentale, fizice și tehnice prin care trece un jucător în momentul în care se pregătește să înceapă urcarea foarte dificilă care începe la baza clasamentului ATP.
Cezar a rămas constant pe parcursul carierei în Top 5 în clasamentul masculin național la juniori la categoria sa de vârstă – o generație din care mai fac parte nume precum Nicholas-David Ionel, Filip Jianu, Sebastian Gima sau Nini Dica, reușind să urce în 2015 între primii 10 jucători în clasamentul european de juniori.
Despre Red Bull Next Gen Open 2019:
După Red Bull Next Gen Open sunt destul de încrezător. A fost o experiență excelentă pentru mine și m-a ajutat să-mi dau seama într-o mare măsură de nivelul la care mă aflu în acest moment.
Adversarii cu care am jucat la Red Bull Next Gen Open au fost destul de tari. Se învârt în jurul locurilor 400-500 ATP, poziții bune pentru un jucător care a ajuns la 20-21 de ani. Pentru mine, care am jucat turnee de juniori în ultimii ani, a fost un turneu dificil. Partea bună e că nu am resimțit impactul cu acești adversari, nu mi s-a părut că diferențele sunt enorme. Dar se simte o diferență, e vizibil acest lucru.
Am jucat în grupe cu ambii finaliști ai turneului. Cu finalistul, italianul Enrico Dalla Valle (n.m. 21 de ani, 31 ITF Seniori, 430 ATP), am simțit că serviciul lui a făcut diferența pe parcursul meciului. Mai ales că problema de la umăr nu m-a ajutat să pot să servesc la capacitate maximă. Așa că serviciul lui a contat foarte mult. Din spatele terenului, la schimburi, nu am simțit că mă domină, ba chiar mi s-a părut că aveam o șansă din ce în ce mai mare să câștig pe măsură ce lungeam punctul. Cred că principalele caracteristici din jocul lui au fost constanța, serviciul și mentalitatea. Pentru că a reușit să rămână concentrat mai multe meciuri.
Danezul Holger Vitus Rune, care a și câștigat turneul (n.m. 16 ani, locul 1 ITF Juniori, titlu la Roland-Garros la juniori în 2019), este foarte interesant. Mi s-a părut că știe să joace perfect în fiecare moment al meciului și asta îl face să fie acolo unde e. Am simțit că își adaptează jocul în funcție de situație, de game, de scor. Știa cât de lung să joace, cât de tare să dea, cât de mult să riște. Pe de altă parte, are forță și poate juca agresiv, chit că în același timp joacă și un tenis foarte inteligent.
Am jucat de două ori cu Rune și de fiecare dată am avut sentimentul că pot să-l înving. Dar de fiecare dată m-a bătut. Primul meci cu el a fost în iunie, într-un turneu pregătitor pentru Wimbledon, deci pe iarbă. M-a bătut 7-6, 6-2, dar la 5-4 am avut minge de set pe serviciul lui. În momentul respectiv mi-a demonstrat că e foarte bine pregătit mental, pentru că a știut exact cum să joace și nu a ezitat în niciun moment: deși am jucat punctul perfect din punct de vedere tactic, a reușit să mi-l ia. L-a câștigat el, nu l-am pierdut eu.
Cred că danezul are calități mentale și fizice pentru a ajunge în topul tenisului mondial. Dar din punctul de vedere al jocului cred că mai are de progresat pentru a ajunge în vârful ATP. Bineînțeles, e încă tânăr și are timp pentru a evolua la toate capitolele.
Despre accidentări:
M-a supărat umărul de-a lungul turneului, n-am reușit să găsesc o soluție ca să-mi dispară durerea. După ce ajung la București, o să încep ședințe de fizioterapie. Umărul mă doare de trei săptămâni și mă deranjează mai ales la serviciu. În cele două săptămâni premergătoare turneului de la Milano am jucat tenis, dar nu am servit deloc. E vorba, probabil, de efectul suprasolicitării. Am mai avut problema asta și mă așteptam să-mi treacă la stretching și la ședințele de fizioterapie pe care le-am făcut în această perioadă.
După Red Bull Next Gen o să fac o pauză fizică pentru recuperare, dar continui pregătirea fizică la nivelul picioarelor și partea de cardio.
Cea mai serioasă accidentare din carieră a fost la ambii genunchi, acum vreo doi ani și ceva. S-a întâmplat pe fondul creșterii: în termeni medicali e cunoscută ca boala Osgood-Schlatter și afectează nu doar sportivii, ci în general adolescenții. Durerile erau destul de mari și trei luni am făcut pauză, nu am putut să joc deloc. S-a întâmplat când aveam 15-16 ani, într-o perioadă în care aveam nevoie de meciuri și de turnee. Am reușit însă să revin și am jucat foarte bine imediat după, pentru că am câștigat 5 turnee ITF la rând.
La vârsta mea, sportivii își plătesc recuperarea. De asta e foarte greu când ești accidentat. Sunt costuri suplimentare pentru familie. Există multe situații în care, deși te accidentezi, continui să joci și speri să treacă. Pentru că ai cheltuieli mari dacă te oprești din turnee.
Pot spune că acea perioadă a fost cea mai bună din carieră până acum la nivel mental. Mi s-a schimbat foarte mult modul de gândire după acel moment, iar lucrul de care mi-am dat seama a fost că-mi place tenisul din suflet. Că vreau să fac asta și că sunt dispus să muncesc oricât pentru a merge mai departe în acest sport. Deci revelația a avut loc pe la 15-16 ani, când aveam deja 10 ani de tenis. Până atunci iei totul de-a gata.
Despre primii pași în tenis:
Îmi aduc aminte când m-au dus ai mei la tenis. Aveam cinci ani, eram la grădiniță și aveam un coleg care cunoștea o antrenoare de tenis. El făcea deja tenis de câteva săptămâni, iar pentru că eram prieteni buni, se cunoșteau și părinții. Au vorbit între ei și ai lui i-au invitat pe ai mei să mă ducă la tenis. În prima zi în care am mers acolo – îmi aduc aminte exact și locul, chit că terenurile alea nu mai există în Iași, unde am început eu – antrenoarea (Oana Hîncu) m-a văzut și după câteva minute i-a spus tatălui meu că se vede că am ceva special și că pot să ajung jucător.
Despre ce înseamnă “muncă” în tenis:
În tenis, munca e cea mai importantă, fără discuție. Dar ca să poți să ajungi sus, trebuie să ai și talent, să ai caracteristicile necesare pentru acest sport. Trebuie să fii făcut pentru asta.
În acest moment, la 18 ani, pot spune că am ajuns aici mai ales cu ajutorul muncii pe care-am depus-o. În jurul vârstei de 13-14 ani, impresia e că talentul contează mai mult decât munca pe care o depui. Ulterior, însă, lucrurile s-au inversat.
Munca e un termen care în tenis cuprinde mult mai multe lucruri decât lasă să se înțeleagă la prima vedere. Tot ceea ce faci pentru ca progresul tău să fie unul ridicat – pe teren sau în afara terenului – înseamnă muncă. De la munca efectivă din teren la felul în care abordezi lucrurile în meciuri. De la energia pe care o investești în antrenamente până la ce faci după meciuri, ce gândire ai atunci când meciurile s-au terminat. Pentru mine, muncă înseamnă și modul în care te concentrezi pe tenis în general în viață. Pe scurt, munca este constantă dacă ai pretenții să faci ceva important în carieră.
Despre programul unui jucător de tenis la 18 ani:
Programul meu săptămânal normal include trei zile în care fac câte două antrenamente – unul tehnic de două ore și unul fizic de o oră și jumătate – iar în celelalte trei zile am doar câte un antrenament: în două zile joc tenis, în ultima am doar un antrenament fizic. Am și o zi liberă, de obicei duminică. Dar atunci prefer să ies din casă și să fiu cât de cât activ.
În mod normal, fac antrenamentele la Centrul Național de Tenis. Pentru că sunt în lotul național, cei de la Federație mă ajută cu teren de fiecare dată când am nevoie. Din acest punct de vedere nu am ce să le reproșez. În afară de teren, am primit luna asta un bax de mingi din partea lor. Federația plătește deplasarea doar la Grand Slam-uri, adică la turneele de obiectiv pentru ei. Anul ăsta am participat la Wimbledon și la un turneu pregătitor pentru Wimbledon, iar acestea au fost plătite de Federație.
Părinții te ajută cu antrenor, nu clubul. Faptul că ești parte dintr-un club te ajută cu o îndemnizație lunară pe care o primești de acolo.
Lucrez la antrenamente cu Marius Cîrstea de aproximativ o lună. Pe parcursul verii nu am avut antrenor.
Despre tenis și școală:
Sunt în clasa a 12-a și la anul dau Bacalaureatul. Fac liceul la Colegiul Național Emil Racoviță, care este un liceu cu program sportiv.
De când m-am mutat în București, m-am concentrat mult mai mult pe tenis. Pentru că ăsta a fost motivul pentru care m-am mutat. De fiecare dată am urmărit ca antrenamentele să fie la cel mai bun nivel și le-am acordat prioritate. Apoi, când e nevoie, am bifat și cursurile de la școală. Într-o lună normală, trec pe la școală cam o săptămână, două. Depinde foarte mult de materii și de perioada din calendar.
În perioada Bacalaureatului nu mă văd renunțând la tenis. M-am mai consultat cu unii băieți care au trecut prin asta în anii trecuți, am vorbit și cu antrenorul și nu mi se pare necesar să opresc activitatea sportivă. Într-adevăr, o să mă concentrez o perioadă pe școală, dar le voi combina cât de mult pot. Probabil că îmi va fi un pic mai greu timp de o lună – o lună și ceva, dar mă voi descurca.
Nu m-am gândit niciodată în ce direcție aș fi apucat-o dacă nu făceam tenis. Dar în momentul în care m-am mutat la București, îmi plăcea foarte mult matermatica. Și chiar mă pricepeam într-o oarecare măsură. Fostul meu profesor de matematică din Iași l-a întrebat pe tatăl meu dacă e sigur că vrea să mă mute la București. “Dacă nu, facem ceva cu el pe partea asta, a matematicii”, i-a spus. Tata i-a explicat însă că-mi doresc mult să fac tenis.
Despre adversarii din alte țări:
Am avut o perioadă în care mă înmuiam când intram în teren cu jucători din țările vest-europene, pentru că știam că ei au la dispoziție toate condițiile din lume pentru a face performanță. Nu cred că e neapărat modul perfect de a gândi, dar știam că adversarul a ajuns acolo făcând toate lucrurile pregătitoare ca la manual, cu un program bine stabilit de dezvoltare tehnică și fizică.
Pentru ca atunci când creștem să ne simțim la nivelul adversarilor de afară, cred că ar fi nevoie de antrenament psihologic încă de la vârste mici. Asta te învață cum trebuie să abordezi mental antrenamentul și ce înseamnă de fapt dorința de a câștiga atunci când ești pe teren.
Despre ce trebuie schimbat la juniori:
Dezvoltarea ta, ca jucător, ar trebui adaptată la caracteristicile fizice și tehnice ale fiecărui jucător, nu să fie o pregătire comună, indiferent de modul în care joci sau de fizicul pe care-l ai. Nu am niciun dubiu că suferim la capitolul pregătire fizică față de jucătorii de afară. Mi-ar plăcea să fie mai bine structurat, mai personalizat în funcție de caracteristicile fiecăruia. Până la urmă, trebuie să punem mai mult accent pe jucător: fizic, mental, tehnic.
O altă parte care trebuie dezvoltată mai mult la noi este corectitudinea tehnicii de joc. Ar trebui să ne concentrăm și pe acest lucru.
Despre stilul său de joc:
Cred că stilul meu de joc seamănă foarte mult cu cel al lui Gilles Simon. Pot să încerc să stau la joc cu adversarul, așa cum am făcut-o în meciurile de la Red Bull Next Gen Open, dar mi-ar plăcea să mă și perfecționez într-o anumită arie și lucrez la asta. Având în vedere calitățile mele fizice, mi-ar plăcea în mod evident să fiu mult mai agresiv. Mi se pare că aș avea mult mai mult succes dacă aș perfecționa serviciul, returul, forehand-ul sau dacă aș încerca să urc la fileu cât mai mult.
Mi-ar plăcea să mă apropii de stilul lui Cilic (n.m. 39 ATP) sau poate chiar de rusul Karen Khachanov (n.m. 16 ATP), care mi se pare foarte, foarte exploziv. Dacă aș putea să pun la punct elementele pe care le vreau, mi-ar plăcea să merg în zona asta.
Pe o scară de la 1 la 10, mi se pare că în acest moment sunt la un 6-7 din punctul de vedere al serviciului. Mi-e foarte clar că mai am de perfecționat partea asta.
Aș vrea că lumea să știe că sunt un jucător cu un serviciu împotriva căruia e greu să câștigi. Un jucător care își câștigă game-urile pe serviciu în proporție de 90 și ceva la sută. Mi se pare că e o imagine mult mai apropiată de ce vreau eu, pentru că nu-mi doresc ca lumea să spună despre mine doar “Ăsta servește excelent”.
Despre participarea la Grand Slam-uri:
Am avut ocazia să joc la toate Grand Slam-urile în calificările turneelor de juniori. Am reușit să ajung pe tablou la US Open în 2018, pe când eram pe locul 70 ITF la juniori. Am pierdut în primul tur 6-7, 3-6 cu britanicul Aidan McHugh, după ce am avut minge de set.
Australian Open e un turneu excepțional. Totul este foarte bine organizat și pus la punct. De la staff-ul de organizare la evenimentul propriu zis, toată lumea e foarte interesată ca lucrurile să iasă bine și asta te face să te simți excelent.
Vârful generației mele este Jannik Sinner, care a câștigat la Milano ATP Next Gen (n.m. 4-2, 4-1, 4-2 în finală cu Alex de Minaur). Nu am avut încă ocazia de a juca contra lui.
Despre sacrificiile părinților unui copil care face tenis în România:
M-am mutat în București în aprilie 2015, deci de aproape cinci ani. Stau în chirie. În prima fază am stat cu bunica, iar de anul ăsta am început să stau cu mama. Ea a venit special pentru mine în capitală. De altfel, mama e cea care a fost cea care m-a ajutat cu nevoile sportive – transport la școală, la tenis, pregătirea mâncării. Din punctul ăsta de vedere mi-a fost foarte ușor și trebuie să-i mulțumesc pentru asta. Acum a făcut compromisul ăsta și s-a mutat la București, deși tatăl meu stă în continuare la Iași. Nu le e ușor.
Am simțit ajutorul părinților pe tot parcursul copilăriei și adolescenței. Fără ajutorul alor mei, nu aș fi reușit niciodată să ajung aici. De asta țin să le mulțumesc mult. Fiind părinți, vor să mă ajute pentru că au încredere că pot să ajung jucător de tenis. Tocmai de asta nu le-am pus niciodată la îndoială intențiile, pentru că știu că sunt mereu pozitive. Încearcă să mă ajute cât de mult pot și pe latura mentală, să mă încurajeze, să mă motiveze, dar în limita posibilităților pe care le au.
Cred că mi-am dat seama destul de devreme de faptul că ai mei fac sacrificii serioase pentru ca eu să pot să urmez o carieră care duce spre profesionism. Primul moment în care am intrat în contact cu problema asta a fost în jurul vârstei de 12 ani. Atunci, cei din generația mea începuseră să joace turnee în afara țării, însă eu nu aveam resursele altora și nu-mi permiteam să merg la competiții externe. Țin minte că eram destul de supărat, pentru că erau rivalii mei și mergeau să joace în turnee mai mari și începeau să adune puncte și să urce în clasament. Ulterior, am început să joc și eu afară. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că ai mai fac deja eforturi susținute și că situațiile fiecăruia sunt diferite și că trebuie acceptate așa cum sunt.
Despre colaborarea cu Lotto și Head:
Am început colaborarea cu Lotto în 2016. De atunci, oamenii m-au ajutat foarte mult, pentru că altfel s-ar fi dus foarte mulți bani pe echipament. Dar ei îmi oferă efectiv tot ce am nevoie din punctul ăsta de vedere, iar contractul cu ei spune că dacă am rezultate bune, primesc bonusuri. Un astfel de contract atenuează practic din costurile efective pe care le ai, așa că le sunt recunoscător pentru că mă ajută.
Mai am un contract cu cei de la Head. Cu ei am început în 2015 și mă bucur de faptul că pot să le folosesc rachetele. Și ei mi-au scutit astfel o parte serioasă din buget.
În mod normal, companiile de acest tip te văd în turnee, pentru că au scouteri care te urmăresc. Dacă pari de perspectivă și ai rezultate bune, îți propun o colaborare. Dar trebuie să și continui să ai rezultate ulterior pentru ca acele contracte să continue.
Despre un eventual contract de sponsorizare:
Cred că un jucător de vârsta mea are nevoie de o sumă care se învârte între 60 de mii și 100 de mii de euro pentru a-și acoperi corect cheltuielile dintr-un sezon. Asta ca să ai pretenții că faci totul ok și că ai tot ce-ți trebuie. Să ajungi la turneele bune, să acoperi numărul corect de turnee și să știi că poți să îți acoperi și recuperarea, antrenamentul, pregătirea fizică și mentală.
Nu am avut până acum un contract cu un sponsor care să îmi acopere total sau parțial aceste cheltuieli pe care să și le recupereze ulterior din banii pe care-i câștig în turneele mari. Aș fi mai mult decât recunoscător pentru așa ceva. Simt că un astfel de parteneriat mi-ar deschide multe drumuri, pentru că sunt conștient de faptul că un astfel de contract e crucial pentru dezvoltarea mea. Știu cât trebuie să muncesc pentru a ajunge unde vreau și mi-ar plăcea să știu că există cineva care are încredere în calitățile și în potențialul meu.
După părerea mea, nu ai cum să ajungi să faci tenis în România, oricât de mult talent ai avea, dacă nu ai bani care să-ți suțină cariera. Pentru că nu ține totul de talent. În plus, nici măcar dacă ai banii necesari nu îți garantează nimeni că vei ajunge jucător de tenis. Trebuie să dispui de foarte multe caracteristici care te ajută să ai pretenții pentru a ajunge la un anumit nivel. Mai ales la vârsta pe care o am eu: pe lângă muncă, trebuie să ai și bani, iar cu banii să-ți permiți o echipă bună, o recuperare bună, o alimentație bună. Tot ce ține de o carieră profesionistă.
Atât timp cât altă țară le oferă sportivilor condiții ok pentru dezvoltarea lor, e logic ca ei să aleagă să părăsească România și să joace sub culorile altor state. E bine că pot să-și urmeze visul.
Despre cel mai bun moment al carierei:
Sezonul 2015 a fost cel mai bun an al meu. Aveam 14 ani și am ajuns pe locul al zecelea în Europa la categoria mea de vârstă. A fost o realizare mare pentru mine.
Deși aveam rezultate, am simțit că nu am profitat de momentul acela așa cum ar fi făcut-o un jucător din altă țară la nivel de contracte și deschidere.
Despre cele mai grele momente ale carierei:
Aveam vreo 13 ani, înainte să mă mut la București. Era presiune pe puncte și erau discuții din cauza banilor și atunci nu te simți tocmai bine.
Am avut și momente în care m-am gândit să mă las de tenis. Momente prin care probabil că trece orice sportiv, de altfel. Dar m-au ajutat părinții, antrenorii, și am reușit să mă adun și singur. Pentru că de obicei spui lucruri la nervi, iar a doua zi o iei de la capăt.
Am avut o perioadă proastă chiar și anul ăsta. Din ianuarie până în mai nu am reușit să leg două victorii la rând. Jucasem la Australian Open la începutul anului și mi-a fost foarte greu. Mi-am pus foarte multe întrebări în această perioadă și pur și simplu nu găseam răspunsuri, nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Nu știam de ce nu reușesc să joc la nivelul pe care îl știu. Aveam senzația că uitasem tenisul.
Din cauza acestei situații, am avut nevoie de mult mai mult antrenament. Dar am rămas cu lucruri bune până la urmă: am notițe, știu prin ce am trecut în acea perioadă și știu și cum am făcut să ies din ea.
Nu am vrut să ies din situația asta jucând turnee mai mici. Pentru că, fiind încă eligibil pentru turneele de juniori, puteam să merg acolo. Dar nu era ok din punct de vedere financiar, pentru că acolo cheltuiam mai mult pentru a face puncte puține.
Despre nutriția la juniori:
Din păcate, nu se pune atât de mult accent pe nutriție în țară la vârsta noastră. Eu încerc să mănânc cât mai sănătos posibil, doar că nu am un program bine stabilit de un profesionist. Dar mi-ar plăcea să se punăm în general mai mult accent pe treaba asta. Sunt sigur că dacă aș mânca conform unui plan și aș avea o strategie clară la nivel de alimentație, aș avea mai multă energie în timpul meciurilor.
Despre tenisul la dublu:
Îmi place și proba de dublu. Tenisul este foarte diferit, pentru că e mult mai dinamic. Dacă te bazezi pe o tactică foarte bine pusă la punct, pe un serviciu eficient – nu neapărat puternic – și pe un retur cât de cât decent, poți să ai rezultate, mai ales la nivelul la care sunt eu.
În acest moment al carierei mele mă concentrez mai mult pe simplu. Dar nu exclud varianta de a juca dublu. Asta și pentru că la nivel de turnee Futures, ITF, am avut rezultate mult mai bune la dublu. Am avut, de exemplu, două turnee consecutive în care am jucat finală (n.m. Piestany și Mediaș), iar pe unul l-am și câștigat (Mediaș).
Faptul că la dublu joci cu un coechipier te face să schimbi modul în care gândești lucrurile. Trebuie să modifici modul în care abordezi meciul, trebuie să te pricepi să dialoghezi.
Mi se pare că am avut foarte mult succes cu partenerii cu care am avut o chimie bună. Am jucat cu Nini Dica (n.m. 18 ani, locul 108 ITF Juniori) la Târgu Mureș și am câștigat turneul, deși nimeni nu ne-a dat șanse la început. Dar am comunicat excelent în teren și în afara terenului și asta ne-a ajutat enorm. Am fost foarte cameleonici din punctul de vedere al tacticii pe care am utilizat-o și am comunicat deschis și relaxat. Un alt coechipier cu care m-am simțit bine pe teren a fost Dan Tomescu (n.m. 20 de ani, 505 ITF Seniori, 819 ATP), pentru că ne înțelegem foarte bine și există chimie între noi. Dacă știi să abordezi partenerul – pentru că fiecare are personalitate diferită, lucrurile pot fi foarte bune și la dublu.
În mod ideal, ar trebui să ai un partener cu care să joci mereu. Dar în cazul nostru nu se poate asta atât de ușor, așa că trebuie să știi cum să te adaptezi.
Despre Roger Federer:
Clasă.
Despre Rafael Nadal:
Ambiție.
Despre Novak Djokovic:
Răutate pozitivă. Nu vorbesc de caracter aici, vreau să fie clar.
Despre Marius Copil:
Plăcere. Am avut ocazia de a mă antrena cu Marius Copil la Cupa Davis, la Cluj.
Despre Horia Tecău:
Îl apreciez foarte mult și e tipul de jucător de la care ai foarte multe lucruri de învățat.
Despre Serena Williams:
Provoacă frică.
Despre Ashleigh Barty:
Foarte plăcută.
Despre Naomi Osaka:
Unică.
Despre Simona Halep:
Un model. Inspirație. Anul ăsta am avut ocazia de a mă antrena cu Simona și a fost o experiență drăguță. Am avut multe de învățat de la ea.
Despre Cezar Crețu:
Potențial. Dar e un cuvânt din care poți înțelege prea multe. Dorință.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
