Ilieada

”Dar ce tot ai tu cu fotbalul ăsta? Eu credeam că doar tâmpiții se uită la fotbal!”. Fix așa mi-a zis o prietenă mai nouă, zilele astea, sincer revoltată că refuz relativ des tot felul de distracții pentru că ”are Craiova meci”.

I-am explicat că iubesc fotbalul pentru că este un sport pentru toți, pentru că e accesibil și pestriț, pentru că e o mare bucurie a celor care au puține bucurii, pentru că (deși atât de simplu) e mai frumos pe măsură ce-l înțelegi mai bine și tot așa. Doar că atunci când m-am așezat la laptop să scriu textul ăsta mi-am dat seama că am mințit-o pe jumătate. Adică da, i-am dat tot felul de argumente raționale care, deși valide pentru mintea mea de adult de astăzi, nu reprezentau motivul real pentru care fotbalul mă face să plâng. Și da, probabil ați observat că am scris că iubesc fotbalul, nu doar că-mi place, deci, pentru că am o regulă proprie: știu că iubesc un lucru atunci când acel lucru mă face să plâng. Iar fotbalul m-a făcut să plâng de multe, foarte multe ori. De altfel, cred c-aș putea liniștit să vă spun un top 3 al lucrurilor pe care le iubesc cel mai mult numărând exact dățile în care respectivele lucruri m-au făcut să plâng, caz în care am avea fotbalul pe un onorabil loc trei, după filme și cărți.

Motivul real, deci, trebuia să fie unul nu universal, ci mult mai strâns legat de mine și de emoțiile mele. Și atunci mi-am dat seama: motivul real este vara lui 1994.

Embed from Getty Images

Una dintre puținele mele amintiri de dinainte de acel campionat mondial (aveam 9 ani) este una în care eram cu taică-miu la piața nouă din Motru (”nouă” nu pentru că era a noua, ci pentru că mai aveam doar încă una, care era ”piața veche”) și mi-a cumpărat al doilea meu album Panini, după ăla pe care mi-l luase pentru Campionatul European din ’92. Iubisem foarte mult albumul ăla cu poze cu fotbaliști (pe cel din ‘92), dar fără să mă fi uitat prea atent la meciuri. Și, când l-am văzut pe ăsta nou, de data asta cu România printre echipele prezente, cred c-am plâns prima dată datorită (din cauza?) fotbalului. Plânsul era pe jumătate de fericire și pe jumătate de frustrare, că era încă începutul sfârșitul lui mai și mai aveam de așteptat încă vreo lună până să înceapă meciurile.

Apoi a urmat acea vară magică, prima mea vară de uitat la fotbal și probabil vara în care mi-a intrat în reflex să mă culc înspre dimineață, obicei care mi-a rămas. Nu cred că am ratat vreun meci și, deși e evident c-am văzut toate cele 12 turnee finale care s-au jucat de atunci, SUA ’94 rămâne competiția ale cărei meciuri mi le amintesc cel mai bine. Poate și pentru c-am plâns cel mai mult la ea.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

România – Argentina: 3-2

Iertați-mi introducerea de dimensiuni extreme, dar voiam să mai adaug ceva: îmi pare evident că rezultatele proaste ale echipei Naționale din ultimii 5-10 ani se datorează exact faptului că numărul de copii care se uitau la fotbal a scăzut dramatic, după 2000, odată ce rezultatele Naționalei au picat și ele în cap, în sfârșit ucise de corupția și habarnismul care au mâncat de vii multe alte lucruri care puteau fi frumoase, în țara asta, nu doar bietul fotbal.

Practic, datorăm și ultimele noastre rezultate lăudabile din fotbal acelei veri magice din anul 1994, pentru că am convingerea că nu sunt singurul care, în urma acelui campionat, a știut clar care este visul său în viață: o viitoare carieră de fotbalist. Pentru mine, visul s-a materializat lamentabil, doar la nivel de juniorat la echipa căreia i-am fost loial toată cariera – Minerul Motru. Pentru mulți alți copii născuți în anii ’80, însă, visul chiar s-a împlinit, așa că fotbalul românesc a mai dus-o așa, trăgând să moară, pe umerii și-n genunchii acelor copii hotărâți să ajungă fotbaliști după ce i-au văzut pe Hagi, Ilie și Răducioiu la televizor.

Embed from Getty Images

Și așa, trecând la meciul propriu-zis (că de întreg turneul mi-e deja clar că nu mai aveți chef), vă invit să poftiți ”pe uriașa arenă Rose Bowl din Pasadena, în prezența a 90.000 de spectatori”, așa cum s-a exprimat un Cristian Țopescu al cărui comentariu îmi pare astăzi nepermis de amorțit și de adormit, în chiar prima frază după ce a intrat în direct. Era duminică, 3 iulie, adică fix acum 26 ani, optimi de finală, și va fi fost a doua oară când voi fi plâns tare la acel campionat mondial. Primele două boceli, de la meciul cu Columbia și de la ăsta cu Argentina, fuseseră de fericire. A treia… Mă rog, știți voi. Că la aia, ultima, probabil am plâns toți.

Cu Maradona la a doua (și ultima) exmatriculare pentru droguri proaspăt primită și Caniggia accidentat cu doar trei zile înainte, dar cu Ruggeri, Sensini, Redondo, Simeone, Ortega și Batistuta titulari, Argentina nu era, totuși, în forma ei cea mai de dat la televizor. În meciul precedent, ultimul din grupe, vecinii bulgari își încordaseră cefele și le dăduseră un 2-0 de-a dreptul impertinent  (ținând cont că au avut și un jucător eliminat din minutul ’67), ceea făcuse ca Argentina să se califice în optimi gâfâind, de pe locul al treilea. Ce să vă mai zic că săracii veniseră în State după niște calificări deosebit de nașpa în America de Sud, când au luat, printre altele, 5-0 de la Columbia chiar la Buenos Aires.

Embed from Getty Images

Dar era, totuși, un meci pentru primele 8 țări din lume la fotbal. Iar noi eram fix buturuga aia mică. Care chiar se credea ceva mai mică decât era cu adevărat, parcă, și care se vâră sub car și-și opintește spinarea decisiv și surprinzător. Chiar, vă mai amintiți că am menționat trei jucători din Naționala noastră, atunci când m-am referit la motivele copiilor din anii ’90 să iubească fotbalul? Ei, am zis la întâmplare Hagi, Dumitrescu și Răducioiu, dar acum realizez că i-am pomenit pentru că erau singurii jucători ofensivi din acea echipă de anihilare totală a bucuriei gândită de nea Puiu, care conținea patru fundași centrali, doi fundași laterali și pe Dorinel Munteanu, care teoretic era extremă stânga, dar practic îl ajuta pe Selymeș în singura echipă cu doi fundași stânga văzută vreodată jucând fotbal.

Normal, sunt rău și totuși corect (cred) când zic că nea Puiu a gândit o echipă pentru anihilarea bucuriei. Pentru că bucuria, deși a existat în mod evident, și încă din plin, simt că i s-a datorat prea puțin antrenorului și prea mult acelor trei jucători amintiți. România a dat 10 goluri la campionatul ăla, dar cel puțin 6 dintre ele au fost, datorită acelor trei supereroi ai copilăriei noastre, absolut senzaționale. Și nu zic senzaționale pentru noi, românii, ci senzaționale pentru orice om care știe puțin fotbal, fie el din România, Papua Noua Guinee ori Peru. Trei dintre alea șase (între care și cele mai frumoase două, pentru mine) au fost cu Argentina.

Embed from Getty Images

Și cu ocazia asta mă văd silit să recunosc: excelențe ca ale lui Hagi cu Columbia, Elveția și apoi cu Argentina am tot văzut, de atunci. Contraatacuri d-alea eliberatoare și fulminante, precum cel terminat cu gol de Răducioiu, cu Columbia, nu mai vorbesc. Dar am găsit ceva special și parcă unic în golurile lui Ilie Dumitrescu cu Argentina.

Primul a fost dintr-un soi de corner scurt, poziție asemănătoare cu cea a lui Hagi cu Columbia. Doar că Ilie parcă avea mai multe date împotriva lui: unghiul închis, zidul de doi jucători, careul supraaglomerat (apropo, la faza aia, curajosul domn Iordănescu a trimis patru jucători români într-un careu în care erau 9 argentinieni, cu al zecelea stând pe linia de 16 metri) și un portar care știa, măcar în teorie, la ce să se aștepte. Ilie a prins un rist interior aproape la mișto care a făcut mingea să treacă probabil la cel mult 5 centimetri sub transversală și apoi la cel mult 10 lângă bara laterală, pe colțul lung. Vă reamintesc, asta la o fază la care raportul de forțe din careu era 9 contra 4 pentru Argentina, ceea ce făcea ca o eventuală centrare să fie, statistic și aproape sigur vorbind, pasă la adversari, deci foarte improbabilă.

Și ăsta era la 0-0. Al doilea, la 1-1 și tot în prima repriză, a fost și golul meu preferat dat de România vreodată și, se prea poate, unul dintre golurile cele mai frumoase pe care mi le amintesc. Argentinienii se urcaseră pe noi ca pe mobră (că deh, nici nu prea aveau de ales, la îndrăznețul sistem 6-2-2 pe care îl etalam cu îndărătnicie), dar Mihali îi face lui Redondo un tackling de paznic de parc auto și rămâne cu coțofana în picior; i-o dă într-o fracțiune de secundă lui Petrescu, care într-o altă fracțiune de secundă o trimite acolo unde voia ea să fie: la Hagi, puțin trecut de jumătatea terenului, lipit de banda dreaptă și înconjurat de patru argentinieni. Lupescu o ia la sănătoasa prin spatele lor și se demarcă în adâncime, iar Hagi îi scoate pe toți patru din joc cu ceea ce la Fifa se cheamă o ”pasă cu pătrat și L1”. Dar, desi scăpat relativ periculos, nici Lupescu nu era omul ăla care să aibă voie să o atingă de mai mult de două ori, la noi în echipă. Așa că face preluare, după care i-o impinge tot în dreapta lui Hagi, care ajunge practic în aceeași poziție ca mai devreme, în tușă, doar că cu vreo 40 de metri mai în față. De data asta Hagi pasează cu ”pătrat + R1” (adică pasă printre pe jos, dar cumva șutată și apăsată), scoate ALȚI TREI argentinieni din joc și îl lasă pe un Ilie singur – pasa perfectă pentru demarcarea perfectă. Și n-a fost doar măiestria lui Hagi, care cu două pase i-a trimis în șomaj tehnic pe muncitorii unei Naționale care jucase trei dintre ultimele patru finale de Mondial și câștigase două dintre astea. A fost MAI ALES, aș zice, acea finalizare de geniu neînțeles și parcă prea ignorat (ca fotbalist) a lui Ilie Dumitrescu. Cu o mișcare de balerin cum aveam să mai văd doar la Zidane, adică în același timp un dans cursiv al bazinului, dar și o sfidare a legilor fizicii la nivel de țurloaie, Dumitrescu s-a poziționat complet imprevizibil, ca să lovească mingea cu ceea ce părea că va fi piciorul de sprijin, stângul adică. Și e mult spus ca a ”lovit-o”. De fapt doar a mângâiat-o cu latul, către un la fel de improabil colț scurt. La fel ca la golul dinainte, bietul Islas n-a înțeles nimic.

Când a venit și golul de 3-1, după un puiandru (că doar pui nu prea mai era) de fault în atac al lui Ilie Dumitrescu și o pasă genială pentru Hagi, toată țara simțea că miracolul fusese deja produs și că cel mai mare meci din istoria fotbalului românesc fusese jucat. Și băiatul care apare zilnic la Digi și de care cam prea mulți își permit cu ușurință să râdă pe tot felul de subiecte azi, Ilie Dumitrescu, a fost zeul lui, al acelui meci care ne-a făcut pe atâția să iubim fotbalul.

Prietena mea avea dreptate, deci. Suntem niște tâmpiți. Dar nu suntem doar așa doar cei care iubim fotbalul, ci, aș zice, aceia care iubim în general. Iar vara lui 1994 a fost un anotimp extraordinar pentru mari începuturi de iubire în acest colțișor de Europă, vă zic. Că dacă am ajuns noi așa după ce-am trăit-o, ca sfert-finaliști, vă dați seama cum li s-o fi părut bulgarilor, care au jucat o semifinală cu Italia, pe cealaltă jumătate de tablou. Mi-e și frică, sincer, de ce s-ar fi întâmplat dacă România și Bulgaria ar fi mers până la capăt și jucau finala aia blestemată, în care până la urmă Italia și Brazilia au ajuns să-și bată joc de fotbal (când am fi putut atât de bine fi noi și vecinii dragi ăia!). Dacă s-ar fi întâmplat așa, poate acum n-am fi fost tot noi cei mai fraieri din UE. Sau mă rog, hai să zic c-am fi fost, dar măcar am fi fost niște fraieri mult mai mândri decât cei de azi.

Embed from Getty Images

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words