Se plutea mai bine

Prin 2012, blogul meu de sport era proaspăt. Îl îmbinam stângaci cu viața unui sportiv de performanță care nu-și găsea locul pe nicăieri, dar și cu diminețile la universitatea de educație fizică și sport din București. Scriam mult, scriam despre ce-mi aminteam din juniorat, scriam despre tot ce mă învățase sportul și îmi doream să-i cunosc și să discut cu cei mai mari campioni ai României, să scriu și despre ei. Să le iau interviuri prin care să aflu dacă viața mea de până atunci mă sculptase corect. Nu pregăteam niciodată întrebările, nu plănuiam nimic. Voiam să-i cunosc, să le strâng mâna și să-i întreb tot ce trebuie să știu cu adevărat.

Lista de nume era lungă, bifasem câteva, dar nu suficiente. Numai rostirea acelor nume, pentru mine iconice, mă făcea să mă micșorez până la evaporare, așa că acel 2012 cu care am început s-a redus într-o zi de august și mi-a adus oportunitatea întâlnirii marelui Ivan Patzaichin. Am citit email-ul pe telefon, în autobuzul 300, în drum spre Piața Domenii, acolo unde avea redacția o revistă la care scriam săptămânal ca să-mi permit covrigii capitalei. ”Bună, Toma… un eveniment cu Ivan Patzaichin… interviu… dacă ești disponibil…” Dintr-o dată căldura grea din 300 a devenit irespirabilă și-am coborât cu două stații mai repede. 

O să vă rog să-mi acceptați această paranteză ce urmează, înainte de a vă povesti cum a decurs întâlnirea cu domnul Patzaichin din vara lui 2012, tocmai pentru a înțelege mai bine contextul. Vă scriu aceste rânduri cu laptop-ul în brațe, de pe cerdacul unei case tradiționale lipovenești din comuna Sarichioi a județului Tulcea.

Am ales să petrec o săptămână aici. Bate vântul, aproape e lacul Razim, iar în zare se vede Delta Dunării. Locul are o atmosferă aparte, îmi amintește de vacanțele la țară, dar parcă aș împinge observația mea generală legată de context spre oamenii locului, lipovenii, despre care vreau să știți că sunt respectuoși, harnici, umili și foarte uniți. 

În acel august din 2012, lipoveanul Ivan Patzaichin lansa o carte de benzi desenate ce ilustra povestea unui tânăr care a devenit campion pentru că a reușit să înfrunte cu brio toate obstacolele ieșite în drum, inclusiv o pagaie ruptă. La evenimentul la care-l însoțeam, semna, în culise, autografe copiiilor care urmau să-i răsfoiască cartea. ”Îmi cer scuze că trebuie să așteptați atât.” a spus la un moment dat, iar eu n-am realizat că mi se adresează. Avea patru titluri de campion olimpic și-mi cerea scuze mie pentru că mă face să-l aștept, iar eu nu știu dacă vă pot transmite în cuvinte cum mă simțeam. 

Ne-am așezat și-am discutat. Mi-a povestit cum doi consăteni care erau campioni mondiali la canoe l-au ajutat să se înscrie la clubul Dinamo pe când avea 16 ani, cum s-a mirat când a venit la București și-a văzut pentru prima oară un tramvai, cum nu reușea să-și păstreze echilibrul în barcă la primele antrenamente. Apoi am vorbit de Olimpiada de la München, acolo unde pagaia i s-a rupt la începutul unei curse. Am vorbit despre sport ca activitate de masă, despre relația lui cu părinții, despre fiica lui, Ivona, care a ales un alt curs al vieții. Il ascultam, nu era nicio diferență între mine și unui dintre oamenii care ar fi urmat să citească interviul și nici nu înțelegeam ce-am făcut să am vreun alt privilegiu. Se exprima meticulos, cu cadența obișnuită, iar 30-40 de minute mai târziu i-am mulțumit și-am oprit reportofonul. Abia din acea zi încolo am înțeles cu adevărat ce-i așa special la acest om, ce-l recomandă mai departe de un sportiv excepțional, de ce zecile de medalii din palmares sunt la locul potrivit sau cum de clubul Dinamo, pentru care a activat ca sportiv și antrenor timp de 40 de ani, i-a ridicat o statuie.

Povestea lui stă în picioare lângă oricare alta, indiferent de personajele cu care ar concura în această cursă imaginară.

Apoi am aflat că a înființat o asociație cu care își dorește să promoveze turismul din zona lipovenească a copilăriei lui. Turismul lent, spunea el, acel turism în care să fie respectată natura, iar vizitatorul să vadă, înțeleagă și aprecieze stilul de viață al unui băștinaș din Delta Dunării. Citind, am aflat și despre căldura cu care povestea despre bunicul său: ”Tot de bunicul meu mă leagă prima mea amintire pe baltă, pe când nu aveam mai mult de 4 ani. Era într-o dimineaţă, soarele ieşise de mult pe cer, iar eu dor­meam dus, când m-a trezit un clipocit de apă. Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei, în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieşise la pescuit şi nu a mai aşteptat să mă trezesc, m-a luat cu el aşa, dor­mind. Ţinea foarte mult la mine, eram ne­potul lui preferat, şi cred că, într-un fel, cumva ritualic, îşi dorise să fie el primul care mă scoa­te cu lotca pe baltă. E o emoţie uriaşă în amintirea ace­lei dimineţi, reţin perfect fiecare detaliu, de la lu­mina orbitoare a soarelui şi zarva păsărilor, şi reţin exact şi locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în partea dinspre Obre­tin, la mila 18.”

Nu consider întâmplătoare responsabilitatea semnării acestei cronici. Din 2012 până astăzi am învățat să apreciez comunitatea pe care Ivan Patzaichin o reprezintă, să o respect și să-i transmit mesajul mai departe, așa cum dânsul o face cel mai bine de 70 de ani încoace.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

De poveștile lui Ivan Patzaichin se va vorbi mereu. E și greu să nu se vorbească în condițiile în care cel care a desenat cu pagaia s-a transformat în doar trei ani, undeva în anii ’60, dintr-un potențial excepțional pescar de morun din satul Mila 23 în campion olimpic.

Se întâmpla la Jocurile Olimpice din Mexico City, în 1968: Ivan Patzaichin câștiga prima sa medalie olimpică de aur la doar 19 ani. La canoe dublu, alături de consăteanul Serghei Covaliov. Covaliov a fost, de altfel, unul dintre oamenii care l-au convins să ia drumul Bucureștiului cu doar trei ani înainte, în căutarea gloriei absolute. Pentru că așa a ieșit Ivan din Mila 23: cu scopul declarat de a deveni campion olimpic. “Mi-am spus că, dacă oamenii din satul meu pot, pot și eu”, zicea Ivan ulterior într-un interviu. De parcă vorbim de vâslit pe Cișmigiu, nu de medalia de aur la Olimpiadă.

I-au trebuit două săptămâni de acomodare pe lacul Snagov până să domesticească barca, să-i înțeleagă ifosele și să o pironească între valuri. Dar, odată trecut prin curriculum, Ivan a topit diferențele dintre lotca deltei și canoea olimpică și s-a transformat în Ivanul pe care-l cunoaștem astăzi: cel pentru care vâsla a fost o simplă prelungire naturală a propriului corp.

Proba de canoe sprint pe 1000 de metri a fost cea care i-a fost cea mai dragă. Ar fi luat aur și la simplu încă de atunci, din 1968, când abia împlinise 19 ani. Pentru că la Olimpiada din Mexic nu a avut niciun adversar care să reușească să-l bată. A fost învins însă de propriul corp și de un amestec acid de spaimă, mirare și torticolis: conducea cursa și se afla la câteva zeci de metri de linia de final când s-a întors să-și caute cu privirea adversarii, care erau puncte mici la orizont. Dar mișcarea bruscă i-a înfipt un cuțit în spate și l-au transformat în ancoră. A terminat finala pe locul al șaptelea.

A fost momentul în care și-a promis sieși că va deveni campion olimpic și la simplu. Așa că peste patru ani, la München, Ivan reușea să intre deopotrivă, în același timp, în istorie, în legendă și-n poveștile pe care copiii Deltei le ascultă și astăzi la gura sobei.

E episodul care urma să-i definească întreaga carieră.

În seriile de calificare ale probei de canoe simplu, Ivan a pornit de pe loc cu sete, dar pagaia i s-a rupt în palme și s-a transformat în ciot de vâslă imediat după pornire. Deși a ridicat brațul și a cerut reluarea startului, așa cum specifica regulamentul, Ivan a avut ghinionul unor arbitri pe jumătate ocupați cu altele, pe cealaltă jumătate obtuzi. Așa că omul nostru a pedalat fără lanț timp de un kilometru, terminând cursa de calificare în semifinale la două minute de restul plutonului. Ați încercat vreodată să amestecați în mămăligă cu o baghetă de dirijor?

Ivan a făcut contestație, pentru că oficialii îl descalificaseră din cauză că nu se vede pe radar la linia de final, și a intrat în recalificări. De acolo, omul nostru a trântit în valuri toate diminețile grele în care a vâsla i-a desenat viața la Mila 23. Ivan a ridicat șocul din braț și s-a transformat pe sine în monstru. A câștigat recalificările, semifinalele și finala la diferențe colosale, câștigând aurul la peste 3 secunde de Tamás Wichmann, un maghiar cu mustață deasă ca loviturile de pagaie în valuri. Unul dintre adversarii pe care Ivan i-a condamnat mereu să poarte la gât metale grele în loc de aur. Și unul dintre rivalii care urmau să-i rămână prieteni până la moartea acestuia, în acest an.

Medalia de aur din 1972, rămasă agățată în creierul colectiv pe filiera unei vâsle rupte, urma să fie singura pe care Ivan Patzaichin a câștigat-o în proba de canoe simplu. Celelalte trei veneau la dublu: cu Serghei Covaliov în 1968 și cu Toma Simionov în 1980 și 1984. Ivan a participat și în 1976 la Jocurile Olimpice, dar lumina divină a căzut atunci mai ales pe Nadia și s-a transformat în curcubeu, ca trecută prin prismă.

Au mai fost trei medalii de argint la Jocurile Olimpice plus 9 medalii de aur, 4 de argint și 9 de bronz la Campionatele Mondiale. Pentru Ivan n-a contat însă decât primul loc: “Dacă aș putea schimba ceva în viața mea, aș schimba medaliile de argint și de bronz cu cele de aur”, spunea Patzaichin într-un interviu pe care i l-a acordat recent lui Ovidiu Ioanițoaia.

E definiția simplă a campionului prin excelență. Un om pentru care competiția s-a terminat doar atunci când în coada ochilor nu a rămas agățat niciun alt vârf de barcă. Și pentru care viața în formele ei cele mai simple e mai presus decât orice competiție.

V-aș mai scrie, dar pe măsură ce soarele se pregătește să apună apar tânțarii, iar din bucătărie mă strigă un miros de storceag.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words