Prieteni, roata se întoarce în viață, fie și pentru o singură zi. Englezii, dragii de ei, iau cu asalt Italia vară de vară*, să-și relaxeze trupurile delicate pe la Cinque Terre, să se dea în bărci pe la Veneția, să se înghesuie la cozile alea monstruoase de la Colosseum ori să descopere cum se îmbină vinurile din Toscana cu Guinness-ul lor. Numai că lucrurile vor sta invers duminică, pe 11 iulie: e rândul italienilor să nu-și ia ochii de la Regat, ba chiar să viseze că-l transformă din nou în provincia lor, ca pe vremea romanilor.
Squadra Azzurra vine pe Wembley hotărâtă să-i dea pauză, măcar până la Mondialul din Qatar, refrenului „It’s coming home”, în timp ce stimabilul Matteo Berrettini va păși pe Arena Centrală visând să devină primul macaronar care câștigă la Wimbledon. Misiunea omenească e cea de la fotbal, evident, pentru că la tenis e nevoie de o intervenție celestă ca să-l bați pe dracul ăla de Nole. Dar câtă vreme mingea e rotundă pe ambele terenuri, există „o șanse”, vorba domnului Claudiu Răducanu.
*Sigur că britanicii merg în vacanțe în Italia abia după ce s-au plimbat de două-trei ori prin Spania sau când ibericii le dau „nu” pe motive de COVID-19, dar chiar n-aveam de gând să dau cu piciorul la frumusețea asta de introducere.
Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de:
Matteo Berrettini – Hubert Hurkacz: 6-3, 6-0, 6-7, 6-4
„Dom’le, tenisul ăsta a devenit un fel de baschet. Unde o să ajungem?”.
Chiar dacă am pus citatul ăsta în ghilimele, e 100% al meu, o mână de om care la 1,75 metri s-a uitat cum doi vlăjgani se bat pentru un loc în finala de la Wimbledon. Bine, adevărul e că lunganii ăștia – fiecare de câte aproape doi metri, de nu se mai termină, Doamne!, când te uiți la dânșii – ar fi fost corespunzători și pentru tăvălelile din K1, de exemplu, nu doar pentru slam dunk-uri.
Altfel, Hubert Hurkacz l-a învins în sferturile de finală pe maestrul Federer, idolul copilăriei sale, și s-a prezentat pe Arena Centrală cu autosuficiența omului care crede că a atins maximum în viață, cam cum eram eu când am văzut „admis” la intrarea în facultate. Drept urmare, energicul Matteo i-a luat primele două seturi în mai puțin de oră, timp în care, de pildă, echipa națională de fotbal a Angliei ar intra în careu de două ori și ar primi trei penalty-uri.
Foto: IMAGO / Xinhua
Sigur, a existat și un moment psihologic acolo. În primul set, polonezul a condus cu 3-2 și a irosit una dintre cele doar două mingi de break pe care le-a avut în tot meciul. Berrettini i-a trimis o măciucă marcă înregistrată din serviciu, cu vreo 200 de kilometri pe oră, și a rezolvat rapid cazul. Apoi, preț de vreo 20 de minute, a părut că se joacă singur, de se uita polonezul la modul „Tati, da’ am voie să iau și eu un game sau mă duc acasă?”.
Ca să dăm italianului ce-i al italianului, nu doar îndestularea lui Hubert a dus la rezultatul ăsta. Berrettini e genul de tenismen care-i în stare să-ți servească la fel de intens și cinci ore la rând, după care să te întrebe, zeflemitor, dacă ai obosit. Nu de alta, dar el ar ține-o așa toată ziulica. Dincolo de serviciul-buzdugan care i-a adus 22 de ași în fața lui Hurkacz, romanul cu buletin de Monte Carlo are psihicul tare și, vorba Oracolului din Bălcești, moral de competiție înaltă. Plus că mai face și de astea:
Polonezul și-a dat seama cam târziu că există viață și după ce îl bați pe Federer. Undeva prin setul al treilea, pe care l-a și câștigat în tie-break. Numai că Berrettini chiar are stofă de campion: i-a retezat lui Hubert speranțele într-o revenire impresionantă încă din startul setului al patrulea, cu un break. Italianul a continuat apoi liniștit să dea în minge cât s-o facă ovală și să-și alerge oponentul. Oponent a cărui prestație, în antiteză cu cea împotriva lui Federer, i-ar face pe comentatorii de fotbal să aibă o epifanie și să exclame că niciun meci nu seamănă cu altul.
Nu vreau să mă las dus de val și să dau în scris că Berrettini va deveni o legendă. Zic doar că, peste câțiva ani, cei trei zei ai tenisului se vor ține de grătare teribile în viluțele lor luxoase, în timp ce signore Matteo va fi tot aici. Și nu va avea nici măcar 30 de primăveri.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Novak Djokovic – Denis Shapovalov: 7-6, 7-5, 7-5
Desfășurarea partidei dintre Nole și Denis m-a întors un pic în timp, până în copilărie, când mă lăudam la tata că sunt asul așilor la ping-pong. Așa că taică-meu, ca să scape de mine, m-a trimis să-mi măsor forțele cu un prieten de-ai lui, un domn care prin tinerețe fusese un soi de campion județean. Am jucat, am pierdut, apoi tot așa de alte câteva ori, numai că de fiecare dată aveam senzația că aș fi putut să câștig. Cam ca mine a pățit și crudul Shapovalov cu vicleanul Djokovic.
Nole e Nole mai ales pentru că omul reacționează admirabil când setul e pe muchie de cuțit. Dacă în viața de zi cu zi e sârb curat, cu bâzdâcuri și sânge fierbinte, pe teren sângele i se răcește. Exact în clipele tensionate în care lumea (rea, desigur) speră să cedeze, Djoko scoate din tolbă loviturile alea grele și omoară moralul adversarilor. Dacă s-ar fi făcut fotbalist, Nole ar fi fost tipul care marchează de două ori și răstoarnă scorul în minutele 91 și 94, apoi bate sub bară al cincilea penalty la loviturile de departajare; atât de bine își controlează nervii.
Foto: IMAGO / PanoramiC
În cazul de față, victima sârbului a fost Denis Shapovalov, flăcău cu rădăcini sovietice, născut la Tel Aviv și azi reprezentant al Canadei. O traiectorie spectaculoasă, care i s-ar părea interesantă până și Emmei Răducanu.
Poate c-a fost diferența de clasă dintre cei doi, poate doar cea de vârstă sau poate câte puțin din amândouă, cert e că tânărul Denis a clacat în toate momentele-cheie ale jocului. Mai întâi, când la 5-4 servea pentru primul set, Shapovalov efectiv s-a speriat de succes, ca un licean față în față cu prima sa noapte de dragoste. Și-a revenit și a prestat din nou la nivel înalt abia după ce a pierdut în tie-break.
Scenariul a fost similar și în următoarele două seturi, cu un Denis slab de înger, cum ar zice bunicile noastre. La 5-5 în setul al doilea, canadianul și-a pierdut serviciul după o dublă greșeală, precedată de o eroare neforțată. Al treilea act a decurs în aceeași notă, cu Shapovalov lăsând senzația că e gata-gata să-și pună piedică și singur, doar ca nu cumva să câștige vreun set. Elocventă pentru starea lui de spirit e și rata de succes în ceea ce privește mingile de break: o șansă fructificată din 11 avute. Iar să ai 11 șanse de break cu Nole e o treabă mare cu care te întâlnești rar. Unii n-au reușit atât în toată cariera.
Foto: IMAGO / Xinhua
Cât despre Nole Djokovic, meciul cu canadianul a fost o victorie de bifat în drumul spre al 20-lea Grand Slam din carieră. Un fel de „ca să iei titlul, trebuie să câștigi cu echipele de mijlocul clasamentului” în fotbal. Sigur, sârbul a învățat lecția politeții. La interviul de final, l-a ridicat în slăvi pe Shapovalov și i-a prezis băiatului un viitor strălucit. Cam așa mă lăuda și pe mine prietenul tatălui meu de fiecare dată după ce mă caftea la ping-pong: „Lasă, Ioane, crești tu mare, mai înveți puțin și o să mă bați cândva”.
Nu l-am bătut niciodată.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Aceste texte îți sunt oferite de:
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
