Există multe moduri în care marii jucători de tenis pot să facă demonstrația țesăturii unice care amestecă valoare, talent, muncă, praf de om și toate celelalte caracteristici pe care cei care fac diferența le dețin în formă concentrată. Și pe cele mai multe dintre aceste moduri le-am văzut deja la treabă în cazul Vrăjitorilor din tenis în ultimii 20 de ani. Am văzut meciuri impecabile, am văzut lovituri extraordinare, am văzut dinți strânși și pasiune. Dar, pe de altă parte – și ăsta e unul dintre ingredientele pe care doar ei le au – am văzut și meciuri infecte pe care le-au câștigat. Sau reveniri din fundul prăpastiei, cățărări fără coardă de siguranță, cu unghii tocite în stânci care s-au înfipt în final în speranțele adversarului.
Am văzut multe.
Iar azi am mai văzut una. A venit de la Rafa în meciul cu americanul McDonald.
După ce s-a accidentat la coapsă, undeva pe la începutul setului al doilea, Nadal a jucat restul meciului șchiopătând vizibil. Departe de nivelul de mobilitate pe care-l etalează în mod normal, Rafa a rămas pe teren, a închis ochii și, deși era evident cu spatele la zid, a rămas acolo, sub privirile atente ale întregii planete, până când adversarul a ridicat mâinile spre cer. Mai degrabă îndoit de gest.
Mackenzie McDonald are de azi o victorie împotriva lui Nadal și va putea spune povestea asta nepoților într-o seară de Crăciun peste vreo 40 de ani, în fața focului într-un sat din Wisconsin.
Foto: Cameron Spencer/Getty Images
A fost înfrângere în trei seturi. Și asta mai ales pentru că Rafa a stat pe teren și a îndurat până la final, oferindu-i adversarului onoarea de a bifa victoria.
E adevărat că americanul începuse excelent meciul și-i luase set lui Nadal și în momentele în care fibrele musculare ale spaniolului nu se transformaseră încă în ițe la războiul de țesut. Deci potențial de război sfânt era oricum acolo, mai ales că Rafa nu a venit în Australia în cea mai bună formă din carieră. Și-are și copil acasă, deci nici somn nu cred că pupă prea des.
Dar asta rămâne o speculație, o ipoteză de lucru bazată pe o structură cu potențial. În viața reală, palpabilă, Nadal a câștigat și azi, chiar dacă a pierdut. C-așa fac cei mari.
Foto: James Ross / IMAGO
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
Irina Begu – Elizabeth Mandlik: 3-6, 7-6, 6-2
Dacă ai jucat tenis, fie și-n fundul grădinii, știi foarte bine că-n mijlocul jocului ți se-ntâmplă momente pe care n-ai cum să le explici. De exemplu, uneori pare că indiferent de cum lovești mingea, ea îți intră mereu în teren. Punct după punct după punct, până când adversarului îi explodează creierul. Tot în aceste momente prinzi briza inspirației și ai impresia că adversarul trimite mingea fix în direcția ta. Mereu.
De obicei, chestia asta durează câteva puncte. Câteva game-uri. Un set. Dacă halta e mai lungă, deja n-are cum să fie o întâmplare și probabil că ai ar fi fost bine să te ocupi de tenis ceva mai serios, nu doar miercurea după ora 19.
Doar că, ceva mai des în fundul curții, se-ntâmplă să fii tu adversarul căruia-i explodează creierul. Tu ești cel căruia nu prea-i iese nimic, cel care încearcă să-și dea reset mental după fiecare punct trimis pe Lună, după fiecare minge în care ai încercat în sfârșit să schimbi strategia și să dai reverul ăla cu slice, dacă tot ai rupt fileul degeaba până atunci. Și intri-n depresiunea asta dintre dealuri și te chinui o viață să ieși de acolo, timp în care îți dai seama că cel mai bine e să-ți calmezi demonii. Până la urmă e un joc și nici nu prea câștigi mare lucru, deci nervii nu-și au rostul. Așa că aștepți să prinzi două-trei puncte legate care să te scoată din gaură și să te urce din nou în zona de grație în care racheta scoate sunetul ăla de dop de șampanie pe care-l aștepți mereu.
O introducere cam lungă pentru meciul Irinei de astăzi. Dar necesară. Pentru că era 6-3, 5-3 pentru Elizabeth Mandlik când fetei noastre i-a intrat în sfârșit soarele printre draperii. A fost un chin absolut prima parte a partidei: milioane de duble, neforțate venite din senin și în general un joc înfundat care ne-a demonstrat că găurile negre nu există doar în astronomie și-n tenisul din fundul grădinii, ci și pe arenele de la Melbourne.
Foto: Robert Prange/Getty Images
Mandlik era în control, plutea peste teren și nu făcea decât să asiste la o gală de masochism cutanat din partea Irinei.
Apoi a venit trezirea. Fix așa s-a văzut: ca și cum Irinei i-ar fi turnat careva o găleata de apă cu gheață în cap în creierii nopții. S-a ridicat a noastră dintre perne respirând greu, buimacă, a pus mâna pe mânerul rachetei rezemate de pat și a început să lovească cu sete în întuneric. N-a fost nevoie decât de un forehand lipit de tușă pentru ca jocul să se prăvălească peste americanca venită din calificări cu trenul de noapte, pentru c-a intrat în turneu ca Lucky Loser.
Tot ce-a urmat – un tiebreak scurt și un set decisiv lin și lipit de asfalt ca suspensiile unui 911 pe viraje – au părut efectele cafelei de dimineață după un coșmar care te trezește prea devreme.
Și Irina ne ține-n joc la Melbourne. Așa cum știam cu toții că se va întâmpla. Cred. Sper.
Foto: Rob Prange / IMAGO
Patricia Țig – Shuai Zhang: 6-1, 4-6, 6-0
Viața m-a învățat să nu cred în miracole.
Apoi, tenisul – mai ales cel feminin – m-a învățat să cred din nou în miracole.
Și tot tenisul feminin ne învață, iată, că e ok să credem în miracole, dar mai ales când e vorba de alții.
În rest, bun farewell al Patriciei azi. Accidentată devreme în meci, căzută pe tablou de pe locul 700 WTA, dar profitând de un clasament înghețat, a noastră a jucat pe alocuri ca-n vremurile bune.
Și-apoi a venit decisivul.
Foto: Shaun Botterill/Getty Images
Cristina Bucșa – Bianca Andreescu: 2-6, 7-6, 6-4
Și-ar mai fi și povestea acestui meci, în care două jucătoare cu nume românesc s-au întâlnit în Australia ca să joace pentru țările lor. Spania și Canada.
Am putea să ne mințim și să spunem că atunci când ratează un forehand ușor la fileu știu să-njure în românește la o adică, deci sunt românce, deci tenisul nostru e de top, se bate pe primul loc.
Doar că Cristina Bucșa, născută la Chișinău și crescută cu bomboane Bucuria, e o tipă care nu-njură. Citește filosofie, deci cel mult structurează absolutul diferit atunci când se-ntreabă dacă în fericirea e universală sau ține de perspectivă. Despre egoism și individualism ca valori nu e cazul să se-ntrebe, că de-aia jucăm tenis, nu fotbal.
Pe Cristina n-o interesează, de altfel, prea multe lucruri care n-o fac fericită. De exemplu, se-mbracă cu ce haine prinde, fără să se-ntrebe dacă e ok să asortezi Nike cu Asics și cu Adidas sau dacă e ok să pui antivibrator Technifibre pe racheta Wilson.
„Dacă vine careva să-mi facă o ofertă, mai vedem”, le-a spus oamenilor de la Marca, curioși și ei de ce există sunete de origine slavă într-un nume pe care ar putea să-l pronunțe ușor fără ș-ul ăla ciudat.
Cristina e-n turul al treilea la Australian Open și urcă în premieră absolută în Top 100.
Și probabil că oamenii de la Cluj au pus-o începând de azi pe lista scurtă pentru Transylvania Open 2023. Pentru că Emma e ocupată să caute avioane spre UK, iar Bianca arată excelent fizic, dar mai are de astupat cu chit niște crăpături în podea.
Foto: Mark Kolbe/Getty Images
Karen Khachanov – Jason Kubler: 6-4, 5-7, 6-4, 6-2
Supărați pe faptul că au schimbat ăștia regulamentele și nu mai pot să intre în istorie jucând meciuri de tenis care să dureze 3-4 zile, deci cam cât îi ia lui Tsitsipas să treacă rapid pe la baie, Khachanov și Jason Kubler, un tânăr australian de 29 de ani, au decis să intre-n cartea recordurilor într-un mod propriu. Și au bifat un punct-maraton care a ținut 70 de lovituri. Păi Isner nu lovește mingea de 70 de ori într-un meci întreg cu tot cu încălzire.
Iar punctul s-a terminat cum vedeți lmai jos, de mă și mir că nu și-a scos Khachanov un molar cu mânerul rachetei acolo, pe loc.
A câștigat rusul. Nu c-ar interesa pe cineva.
Maria Sakkari – Diana Shnaider: 3-6, 7-5, 6-3
Sakkari a trecut azi prin spaime crunte în meciul cu o rusoaică de 18 ani de care n-a auzit nimeni. Mă rog, a câștigat US Open la dublu junioare anul trecut. Cert e că odată cu turul al doilea bifat la Melbourne, Diana intră-n Top 100 WTA. Deci o să tot auzim de ea. Mai ales că rusoaica joacă bine, chit că are tupeu d-ăla bio, crescut cu rahat de papagal.
Sakkari ar putea să ne povestească pe larg care-i diferența dintre tupeu și insolență după ce azi a primit câteva croșee metaforice peste fileu. La unele s-a și activat, cât să mai reziste și ea?
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
