Comme Țig, comme ça

Ai putea să zici, simplist, că a fost o haină mult prea mare pentru cât a putut duce Patricia. Programată pe Arthur Ashe, cea mai mare arenă de tenis din lume, într-un meci cu Pegula, cea mai bună jucătoare de tenis din America la ora asta, a noastră a părut în cele mai multe dintre momentele partidei că e intimidată de situație și că nu se simte foarte confortabil pe un stadion pe care există mai multe camere video decât avem noi scaune pe cea mai mare arenă din România.

De-asta s-a și terminat meciul așa. În scorul ăsta sunt ascunse foarte multe mingi aruncate în aut, în special pe lungimea terenului. Probabil pentru că Patricia și-o fi pus în cap să profite de fiecare moment în care ochii americanilor stau pe ea și să atace. Să trăiască momentul, cum ar zice colegii de peste gârlă. Make no provision, Seize the occasion, Small the roses. Sau, cum ar fi zis Patricia, Carpe Diem.

Așa cum am stabilit încă din turul anterior, când Țig a reușit să se califice în turul al doilea deși a intrat în turneu cu clasament protejat de pe locul 700 și ceva în lume, Patricia a jucat la US Open cu liniștea omului care nu doar că n-are nimic de pierdut, dar are absolut tot de câștigat. După o perioadă contondentă a vieții sale, pentru a noastră a fost un trofeu în sine să închirieze Arthur Ashe pentru o oră și-un sfert de antrenament cu Pegula după ce s-a antrenat la Gherla. Așa că tot ce-a venit în plus alături de asta – niște break-uri care i-au încâlcit serviciul adversarei în primul set și niște minute contorizate în contul partenerilor tehnici ai Patriciei – se numără în plus, nu în minus.

În rest, analiza la rece ne-a arătat un meci lejer pentru Jessica Pegula, care s-a prins repede că nu are de făcut decât să arunce mingea în terenul advers, pentru că Patricia e prea hotărâtă să snopească mingile pentru a mai avea timp să se gândească și la lungimea acestora. Jessica a fost mult mai concentrată să-și aranjeze enervant de repetat rochița Adidas pe întreg parcursul partidei, iar până când Țig a reușit în final să-și ia repere și să înțeleagă geometria spațiului imens în care a concertat azi, meciul era istorie, iar fetele plecaseră în statistică.

Per total, însă, Patricia rămâne cu o experiență interesantă, ca și cum ai reuși să închiriezi Luvrul și Disneyland-ul doar pentru tine. Și, așa cum știm cu toții, n-ai cum să faci asta decât a existat măcar un moment în viața asta în care ai fost sus și ai contat cu adevărat în meseria ta.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE NOUL PORSCHE CAYENNE

---

Grigor Dimitrov – Andy Murray: 6-3, 6-4, 6-1

Visul de generații al tuturor scriitorilor SF, al copiilor și mai puțin al lui Ion Iliescu este invenția unei mașini a timpului. În momentul în care senectutea te ia la bobârnace, parcă te-ai întoarce în timp, prin liceu, acolo unde habar n-aveai că n-ai nicio grijă și zilele păreau mult mai lungi decât par azi. Mă rog, nu știu dacă zilele, dar ora de fizică era clar că ține vreo 180 de ani.

Ei bine, tenisul pare să le fi luat fața tuturor celorlalte surse de imaginație. M-am pomenit pe la mijlocul setului întâi dintre Dimitrov și Murray pipăindu-mă pe lângă ochi, să văd dacă creierul mă păcălește că am din nou douăzeci și ceva de ani sau nu. Între ochi și ecranul din fața mea, undeva pe autostrăzile pe care circulau fotonii care aduceau imaginile de la New York, s-au întâmplat minuni. S-a îndoit axa timpului, iar pentru câteva momente împrăștiate aleatoriu pe parcursul meciului am revenit în timpurile în care habar n-aveam că ne așteaptă 10 ani de tenis cum n-am mai pățit de pe vremea în care Năstase se lua de brăcinari cu Stan Smith.

Bineînțeles că în victoria unui Ol’ Joe în fața unui challenger care-i poate fi copil spre nepot vom descoperi mereu că fascinația mirosului de carte din anticariat este net superioară senzorial vorbind unui cotor nou și alb care miroase a imprimantă laser. Dar când se întâlnesc doi oameni din epoca deja romantică a tenisului trăit de noi și meciul nu-i demonstrativ, lucrurile încet să capete sensuri mai adânci.

Dimitrov-Murray a fost ca un borcan cu un canin găsit în permafrost, o piesă de muzeu care-ți reconfirmă faptul că n-ai visat în ultimul deceniu și jumătate și că ce s-a întâmplat a fost pe bune, palpabil.

Dup-aia m-am uitat în buletin și-am văzut că, față de cei 36 de ani ai lui Murray și 32 ai lui Dimitrov, eu sunt un triceratops în căutare de ferigi.

Oamenii ăștia care-au mânuit mașina timpului trăiesc o viață-ntreagă pe lungimea a 15 ani. Când îi vedem la 18 ani îi considerăm copii, iar la 36 sunt deja pensionari, trecuți prin viață, plini de învățăminte și de experiență. Și nu e nevoie decât de un rever ca-n nări să-ți explodeze mirosul de carte veche.

Niște copii care n-au apucat să se joace cu altceva decât racheta și mingile atunci când erau mici, dar care au avut bucuria de a se fi jucat pe toată lungimea vieții lor.

Michael Mmoh – John Isner: 3-6, 4-6, 7-6, 6-4, 7-6

Dacă Isner ne-a demonstrat ceva în lunga și mai ales înalta sa carieră de tenis terminată azi în turul al doilea de la US Open, acel ceva e faptul că nu trebuie să fii cel mai bun din lume ca să intri în istoria tenisului.

Big John a trăznit peste 14.000 de ași cu care și-a găurit adversarii netalentați la retur, record absolut al circuitului masculin și ofrandă adusă tehnologiei de construcție a rachetelor, racordajelor și mingilor moderne. Dar mai ales a bifat meciul ăla monstruos de la Wimbledon contra lui Mahut. 11 ore și ceva de tenis întins pe lungimea a trei zile, ca-n basmele lui Ispirescu. Un meci care a schimbat tenisul radical, pentru că de-atunci s-au prins și ăștia că poate ar fi o idee bună să se joace, totuși, maxi-tiebreak în setul decisiv. Ca să nu ajungem la meciuri după care jucătorii să se retragă definitiv din tenis.

Paranteză: deși aparent uitat de cultura urbană actuală, meciul din semifinalele de la Wimbledon din 2018, pierdut de Isner 24-26 în decisiv contra lui Kevin Anderson, a rămas cel mai lung din istoria Center Court-ului de la Londra și a avut și miză mult mai serioasă.

Aproape romantic, cariera lui Isner s-a terminat azi fix așa cum și-a scris singur pe pereți și-n regulamente: într-un maxi-tiebreak decisiv. Cu compatriotul Mmoh, adică contra jucătorului al cărui nume seamănă cel mai mult cu Mahut din întreg circuitul. N-a fost la Wimbledon, unde umblă vorba că Isner are de plătit încă rate la câtă iarbă le-a stricat ălora, ci în fața propriilor suporteri – și prin „în fața” mă refer la faptul că Isner stă la aceeași înălțime cu oamenii din tribune, indiferent de inelul la care și-au luat bilete.

Sincer, Isner n-o să ne lipsească major, pentru că n-ai cum să găsești farmec în bolarzi așa cum nu găsești niciun șpil estetic în jocul cu pumnul de la bâlci. Dar mereu văd coadă pe-acolo atunci când trec, deci probabil că John are hoardele lui de fani care o să-i ducă dorul.

Sunt însă absolut sigur că producătorii de mingi de tenis din toată lumea răsuflă azi ușurați. După ce Ivo Karlovici a sărit și el din schemă în mod oficial anul ăsta, tone întregi de pâslă verde pufoasă stă de acum mai relaxată prin depozite.

Elina Svitolina – Anastasia Pavlyuchenkova: 5-7, 6-4, 6-4

Ce-o fi fost și-n sufletul Svitolinei să știe că, deși ea o bate pe Pavlyuchenkova pe un teren, pe alt teren un rus îi bate soțul?

Am scris ieri despre faptul că Wozniacki a venit la US Open direct de la creșă, unde și-a lăsat copiii, și a bătut-o pe Petra Kvitova, demonstrând că dacă ai reușit s-o învingi măcar o dată pe Serena Williams, nimic din tenis nu ți se mai pare imposibil. Dar, ca să păstrăm ordinea de pe tichete, Svitolina a demonstrat prima anul ăsta că un copil nu înseamnă automat că schimbi racheta pe scutece pentru tot restul zilelor. Cu atât mai mult cu cât copilul a băut formulă direct din trofeul Turneului Campioanelor, de exemplu, pe care oricum se cam adunase praful din 2018 încoace.

Bine, dacă e s-o luăm cronologic, ajungem tot la Serena și la Australian Open-ul câștigat în timp ce copilul îi șuta-n burtă fără ca nimeni să bănuiască asta. Toate drumurile duc la Serena în tenis, să ne scuze că sughite în miez de noapte.

E adevărat că meciurile Svitolinei cu jucătoarele din Rusia sunt, parcă, și mai interesante decât erau în mod normal. Pentru că se simte în aer tensiunea transformată de Elina în energie pozitivă. Nu se mai bate palma la fileu după meci, așa cum spune tradiția, dar asta e – oricum – cea mai pacifistă metodă de a protesta. Și doare fix cât, unde și cum trebuie.