To do list

---

„Să fii tânăr înseamnă să-ți iei zborul fără să-ți fie frică de cădere”. Dacă Nina Cassian ar mai fi trăit, o invitam personal să se uite la meciurile Ancăi Todoni și să scrie cronici cu noi. Cu Anca intrată pe role în șantierul tenisului feminin, avem nevoie de toată expertiza disponibilă în materie de scris despre tineri și viitor. Ne-am afundat urechile într-o mare de trecut și istorie reinterpretată îmbrobodită în cuvinte fără sens lipite între ele, dar acum trebuie să reînvățăm să recunoaște copacii, frunzele și linia orizontului. 

Iar în materie de tenis, acolo șade Anca. Nu a câștigat azi meciul, dar a câștigat puncte cu Jessica Pegula, cap de serie numărul trei și jucătoare care anul trecut prin vară începuse o serie de neînțeles pentru urechea neantrenată, cu finale și semifinale jucate în fiecare sâmbătă și duminică. 

Iar asta nu-i puțin lucru. Există multe niveluri de reușită demne de pus în conversația cu prietenii atunci când e vorba despre a struni un balaur. Nu e doar eșecul garantat și transformarea lui în papagal plătitor de chirie în colivie. Mai e și faptul că ai urcat pe el, ai schimbat trei trepte de viteză și ai evitat doi pietoni. După care – desigur, nu zice nimeni – te-a aruncat în parcare și s-a pus singur la vânzare pe internet, dar părțile bune rămân. 

Anca are lovituri care îi aduc puncte. Are un serviciu îndesat, care pune mingea în locuri pe care le poți intui, dar la care nu mai apuci să ajungi. Anca face game-uri și în curând le va și lega între ele. E un ordin de la un fan, dar nu pentru ea, ci mai mult pentru Univers. Că trebuie să facă și El ceva, nu poate doar fata asta să tragă de una singură. 

Ceva din jocul ei aduce cu Iga. Azi ne plângem de jocul pe care îl face Swiatek și cum e prea plat, tern și lipsit de iepuri scoși dintre șosete ori cercuri de foc prin care sar șacali magici. Dar mâine dimineață am sări în gol după o variantă tricoloră a Igăi. Și sunt toate șansele ca varianta asta să fie chiar Anca. 

Până atunci, Todoni e în faza de acumulare artistică și colecționează tablouri principale pe care intră. E pasul firesc pentru vârsta de 20 de ani. Asta aduce contactul natural și necesar cu focul, care călește și îi învață pe jucători că la un astfel de stimul poți reacționa în două feluri, exact ca în natură: ori fugi în direcția opusă, ori începi să rulezi micii și să faci planuri pentru cină. Iar dacă planetele se mai învârt și a noastră nu o ia de nebună pe străzile cosmice, la masa Ancăi vom face și noi consumație. Tradițional, autentic.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

---

Voi nu sunteți atât de experți în politică externă cum sunt eu și de asta probabil nu știați că una dintre sancțiunile pe care globaliștii au impus-o Rusiei după „operațiunea specială” din Ucraina a fost condamnarea lui Daniil Medvedev la câte 2-3 luni/an în care să joace în turnee pe zgură. 

Am crescut la țară și, în perioada asta a anului, după ce erau puși în pământ cartofii și celelalte semințe de legume, îmi amintesc cum bunica stătea zilnic pe banca de lângă casă și se uita după norii de ploaie. Îi invoca, îi încuraja să se adune, încerca să îi mute cu privirea așa încât să se unească și să arunce spre straturile proaspăt terminate niște precipitații. Eh, fix așa mi-l imaginez pe Medvedev, dar cu speranța că un mini-potop biblic ar mai amâna momentul în care trebuie să intre pe terenul Simonne – Mathieu.

De obicei încerc să vorbesc mai mult în cronici despre câștigător și nu despre învins, cu excepția cazurilor în care joacă Alexander Zverev. Dar de data asta, din punctul de vedere al tabloului statistic, e perfect normal să vorbim despre Medvedev, mai ales că omul a servit mai bine și cu primul și cu al doilea serviciu, a avut procentaje mai bune, a returnat mai bine, a strâns mai multe puncte la fileu și tot așa.

În principiu, a făcut tot ce trebuie ca să câștige, doar că a pierdut. Norrie a învățat tot ce i s-a predat la examenul precedent în urmă cu nici trei săptămâni, la Roma, unde Medvedev a forțat închiderea tarabei cu reclamă la Brexit în doar două seturi împachetate în ceva mai mult de o oră și jumătate. 

Dar Parisul nu e Roma, cum spun locuitorii din județul Neamț care au probleme de dicție și geografie și nici 4 ore de tenis nu trec la fel de repede ca un meci de două seturi. Norrie a strâns garoul deasupra fiecărei răni provocată de Daniil și a avut grijă să rămână în picioare în așteptarea greșelilor. Aici, rusul a excelat așa cum îi e obiceiul pe zgură. A drăcuit cu fiecare ocazie ivită și a eșuat în încercarea de a pune și victoria pe lângă revenirea de la 0-2. Asta deși a avut break în față, în decisiv, după un set 4 în care sărise gardul spre faza finală a partidei, lăsând impresia că Norrie se alege din meciul ăsta doar cu încă o poveste din categoria „aproape că…”.

La 5-4, Daniil și-a pierdut game-ul de serviciu care-i putea asigura încă două zile de servicii hoteliere cu amabilitate franțuzească, iar de-acolo Norrie a știut cum să rezolve ecuația: game lipit de încă un break făcut din sudoare și presiune nucleară pe un creier al adversarului care uitase deja pași de tango și țopăia frenetic și psihotic. Adică starea lui Medvedev de la cafeaua de dimineață și până la paharul de lăptic de seară.

Site-ul Roland-Garros ne anunță că, astăzi, se împlinesc 100 de ani de la momentul în care turneul a fost deschis și jucătorilor străini și a devenit Grand Slam. Ce nu spun francezii e că, în tot timpul ăsta, Roland-Garros a fost timp de vreo 14 sezoane al lui Rafa Nadal. Dar ce totuși ne spun e că și Nole a avut recent un centenar: după victoria de la Geneva, a ajuns la 100 de titluri ATP.

E greu să mai percepi ce e performanță din ceea ce face Nole. A câștigat în turul 1 cu Mackenzie McDonald un meci care putea să nu se joace, sârbul să primească în cameră victoria, și americanul cu siguranță nu s-ar fi supărat prea tare. Măcar ar fi scăpat de spălat echipamentul și de ieșit din hotel prin traficul parizian.

Posibil ca Nole să se mai fi alimentat pentru meciul ăsta și din reîntâlnirea cu Rafa și Fed. Un calcul făcut la mișto (dar necesar, că mna, vremurile) ne spune că oamenii ăștia au câștigat cam 20-23% dintre toate turneele jucate în perioada lor de maximă foame.

Dacă numărăm și punem pe socotitoare doar turneele de Grand Slam (unde, spre deosebire de turneele ATP în general, nu sunt variații ca număr, de la an la an), treaba e chiar mai căscătoare de ochi: doar ei trei au câștigat 79% dintre ele, în perioada 2003-2022.

Acum mult timp ne-am fi pus cu burta pe matematică și statistici, dar Nole tot ne aduce material, așa că situație e în dinamică. Nole a pornit la drum după titlul de Grand Slam cu numărul 25. Sigur l-a înflăcărat întâlnirea cu Rafa și Fed. Pe ăsta îl motivează și un copac care înverzește primăvara într-o curte a unui țăran aflat la 3500 de km de el. Tre` doar să îi facă cineva cu ochiul în direcția aia și omul își recapătă suflul pe care îl avea în tinerețe.

În fine, Nole și-a plictisit între timp și haterii. A trezit bunul simț în cei care nu-l mai suportau. Sunt toți trecuți în modul „lasă-l, mă, să le ia el pe toate, că nu le luam noi oricum”. Sezonul ăsta, la Monte-Carlo și Madrid nu a rezolvat mare lucru, dar cum ai putea să ții împotriva lui vreo linie statistică? Dacă vine titlul 25 chiar nu o să vă spun eu că am avut vreo premoniție fantastică. E doar istorie contemporană și obișnuință.

În programul zilei de astăzi analizăm căderea, recăderea și pribegia prin golul cosmic în care Ons Jabeur pare că s-a angajat de ceva timp.

Cândva „Ministră a Fericirii”, Ons pare acum copilul pe care l-ar avea vocea automatizată care anunță întârzierile trenurilor CFR și mânerul de la mobilă pe care acum 16 ani ai promis nevestei că îl repari. Încă un pas pe care Ons îl bifează cu direcția „în jos” a venit în primul tur de la Roland-Garros, jucat cu Magdalena Frech.

Și nimic nu spune mai simplu în tenis „dă-te că-mi bag picioarele uite-acuma” decât o partidă în care primul set ajunge în tie-break, îl pierzi și apoi pierzi cu 6-0 în mai puțin de jumătate din timpul de care fusese nevoie pentru încheierea primei părți.

Ultima dată când Ons a legat mai mult de trei victorii într-un turneu a fost anul trecut la Paris. Anul trecut abia a pus în calendar 30 de meciuri jucate. Accidentări conectate între ele cam cum au părinții noștri nunți între perioadele de post: weekend de weekend și câteodată două în același timp.

Ons zice că e și angoasa pe care i-o dă halul în care se învârte planeta asta. Probabil că rezultatele din alegerile de la noi nu i-au salvat și ei creierii, că uite-o unde e acum. După Australian Open, Ons a promis că 2025 e anul în care se drege mierea de driblură și ne anunță ea ce se-alege de viața ei și cum o mai vedem.

Îmi place să cred că o primim oricum, că doar nu o să fim ca părinții ăia care își amenințau copiii că îi trimit cu stâna pe munte la primul 5 luat la franceză. Nu mă întrebați de unde mi-a venit exemplul.

Fac parte dintr-o generație de Mileniali alături de care, atunci când ne vom duce către cele veșnice, vom avea aceleași trei nereușite majore: că nu am reușit să ne dăm seama care a fost subscripția aia care toată viața, lunar, ne-a mâncat câte 43 de lei, că nu am avut ocazia să îi mulțumim lui Soroș pentru toți banii primiți în timpul facultății și că nu am prins niciun meci cu adevărat bun jucat de Auger-Aliassime la un Grand Slam. 

După ce a băut din licoarea regilor și a rezistat tentației de înțeles de a se retrage imediat după ce i-a furat o victorie lui Nole, la Madrid, Arnaldi a venit fuguța în Paris să joace cât mai degrabă cu putință, cu speranța că forma bună nu se diluează în grăsimile nesaturate ale patiseriilor franțuzești. 

Arnaldi are și ceva puncte de apărat la RG, pentru că anul trecut a ajuns până în optimi, dar meciul cu Aliassime a devenit rapid o partidă de fotbal cu galerii. Pesemne că prin Italia e ceva zi liberă pentru cetățenii care demonstrează dorință și capacitate de deplasare în țara vecină, pentru a-i enerva pe francezii, că Arnaldi a avut galerie ca la Cupa Liceelor. Cum Felix e un fel de francez plecat de acasă și francezii chiar nu au multe variante când e vorba de partizanat, meciul a devenit rapid un fel de Cupa Davis pe rit vechi. 

Felix are anul ăsta două turnee câștigate și finala de la Dubai pierdută, chestii care – una peste alta – pun de-un început acceptabil pentru prima parte a anului 2025. Adică mna, nu a pierdut alegeri, nu l-a luat poliția pe sus și nici nu are deficit bugetar. Omu` e ok. Doar că pasul ăla îndelung așteptat nu se mai face. El nu știe aia cu „Pas cu Pas”. Felix nu e cu politica, dar poate mai bine ar fi. 

Matteo însă știe cu jocul și joaca și se urcă pe val chiar și dacă e vorba despre apa dintr-un pahar aflat pe o masă ce stă strâmb. Probabil că cele patru ore și jumătate de meci nu erau în programul nimănui, dar la Roland-Garros nu se joacă după ce scrie pe programul afișat pe Google Maps.  

A fost un meci în care serviciile au mers, iar la retur a strâns fiecare ce a căzut din furculița adversarului. Tenis ca pe vremuri, jucat la fileu, cu ambele picioare înfipte în accelerație pentru fiecare dintre jucători. Genul acela de meci în care nu se joacă cu trofeul pe masă, dar știi că, înainte de partidă, cineva a tăiat calea cuiva și poate i-o fi luat și ultima bucată de franzelă la micul dejun. 

Nu trebuie să vă spun eu că a fost echilibru ca la proba de bârnă de la Jocurile Olimpice. O spun cifrele: 153 de puncte câștigate de Arnaldi, 156 câștigate de Felix. Practic, de parcă ar fi fost implicați în alegerile din SUA, Felix a câștigat votul popular, dar Arnaldi a avut în mână statele mai importante.

E ceva magic în serile lungi ale Grand Slam-urilor, în special în primele zile ale turneelor mari. E amestec de legendă și poveste, de poezie și efort. Sunt cariere care nu concep să se încheie, oameni care inventează și se reinventează. Seara de marți seara a fost una ca asta, iar dacă ați ratat meciul dintre Monfils și Dellien, ați ratat una dintre partidele anului în tenisul masculin.

Pentru că n-a fost doar despre scorul-fluviu care s-a încolăcit pe noi ca un rollercoaster, ci despre un bărbat de 38 de ani care a spus: „Nu încă.” Despre Gaël Monfils, care n-a vrut să plece din seara lui. Și nici din tenis.

Cu două seturi pierdute rapid și fără prea mult suspans, părea că lucrurile își urmează cursul natural. După ce-a căzut rău în primul game al meciului, Monfils părea dereglat, lent, încordat, neatins de inspirație. Iar bolivianul Dellien, un tip solid, fără fantezii inutile, făcea exact ce fac grinderii cuminți: împingea mingea, stătea înfipt în țărână, juca la procentaj și aștepta ca timpul să-și facă treaba. Totul era exact cum trebuie să fie într-un prim tur fără istorie.

Dar Monfils nu știe să joace meciuri fără poveste. N-a știut niciodată. El nu e acolo să câștige în liniște, ci să tulbure aerul. Și din depresiunea în care se afla, cu două seturi handicap, la începutul setului trei, a pornit vraja. Și-a tras sufletul între puncte, și-apoi a fugit după mingi de parcă avea 20 de ani și încă n-o cunoscuse pe Elina. A fost un amestec ad-hoc de grimase care spuneau „nu știu cât mai pot” și de zâmbete care spuneau „dar hai să mai încercăm”.

S-a făcut 6–1 în setul al treilea, dar momentul cu adevărat important a fost tiebreak-ul din setul patru, jucat după un set în care La Monf a condus constant. Acolo, în zgura din Paris răcită de noapte, s-a decis că Monfils va mai avea cel puțin o zi în turneu. Și dacă te uitai atent, vedeai nu doar un jucător care se agață de o victorie, ci un om care se agață de ceva ce iubește de-o viață.

Dellien, cu cei 31 de ani ai săi, era acolo să-și facă treaba, a jucat solid și a făcut puține greșeli. Dar a prins, fără să vrea, rolul ingrat al figurantului într-un film început cu el în prim-plan. A fost acolo ca să-i ofere lui Gaël cadrul, decorul, rezistența. Și n-a greșit cu nimic. Dar asta nu e o poveste despre Dellien, ci despre Monfils, care, pentru a cincea oară în carieră, revine de la 0–2 la seturi și câștigă. Și nu oricum, ci așa cum a făcut-o mereu: cu bucurie, cu acrobații, cu riscuri inutile, rar întâlnite și cu atât mai minunate, cu tribunele la picioare și zâmbetul acela obosit, dar viu.

Meciul s-a terminat după miezul nopții, când tenisul intră într-o zonă ambientală gri, undeva între sport și teatru. Și da, ne întrebăm inevitabil: dacă n-ar fi întors meciul, n-ar fi fost ăsta un final potrivit? Cu două seturi pierdute, cu aproape-o-revenire, cu lumea în picioare. Nu era oare poetic să plece de pe terenul parizian cu ochii umezi și cu scorul înfipt în coapse, dar cu inimile tuturor în gât după un meci legendar?

Poate că da. Dar Monfils a ales altceva. Să continue, să alerge, să mai joace un meci, să mai spună o poveste.

Următorul e Jack Draper, june prim, în formă maximă anul ăsta, 23 de ani, numărul 5 mondial. Un alt film. Altă viteză. Alt tenis. Dar Monfils nu mai joacă pentru faze superioare, ci pentru a aduna momente și clipe. Și clipele ca cele de marți noaptea sunt tot ce-i trebuie ca să aibă în continuare combustibil.

Odată, Gaël spunea că nu vrea să fie amintit ca „un mare talent irosit”, ci ca cineva care i-a făcut pe oameni să iubească tenisul. Aseară, la Paris, a reușit din nou.

---