Jaqpot

---

Pe hârtie, meciul de azi dintre Jaqueline Cristian și Kimberly Birrell pare să fi fost un scurt exercițiu de încălzire înainte de turul doi. 6-1, 6-0. Trei rânduri în fișa statistică și o poză cu zâmbet la final.

Nu a fost neapărat așa. De exemplu, ca să treacă pe răboj scorul ăsta aproape perfect, Jaq a salvat opt mingi de break. Partea bună e că, atunci când a suferit, a noastră a suferit eficient și și-a făcut treaba până la capăt — fără seturi irosite, fără emoții inutile. Am și uitat cum e să vezi meciuri de genul ăsta când ne joacă fetele.

Dar știi ce? Ne bucurăm că, de data asta, scorul ăsta dureros a fost de partea noastră. Ne-am săturat de partide în care ale noastre joacă bine și pierd „onorabil” cu 6-7, 5-7, în 3 ore și 12 minute, după ce conduc cu break în setul secund.

În rest, să-i dăm australiencei ce-i al australiencei: Kimberly Birrell pare că a primit rachetă nouă și n-are voie să o murdărească de fiecare dată când începe sezonul de zgură. A dat mingea blând, înalt, ca la antrenamentele de dublu mixt. Când o scoți de pe hard-ul australian și o arunci pe zgura europeană, devine jucătoare de curling cu rachetă. Și când a avut șanse să spargă gheața, a dat în ușa congelatorului. Însă vorba chibițului: am mai văzut noi alunecări de teren unde știam că-i stâncă. Jaq a făcut de data asta ce scria în fișa postului.

Nu uităm că a noastră vine pe zgura de la Paris după un sezon foarte bun: titlu WTA 125 în Mexic și finală la Rabat chiar săptămâna trecută. Nu mai e de ceva vreme o speranță, ci o prezență. Aleargă cu sens, lovește cu convingere, are rachetă grea și cap din ce în ce mai limpede. Pe scurt: nu mai e fata care impresiona la „aproape”. E fata care dă 6-1, 6-0 într-un Slam – oricare ar fi el. Și, mai ales, fata care nu mai dă înapoi când are de închis meciul.

Ceea ce, pentru un român, e aproape de neimaginat.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

---

Gabriela Ruse a început meciul de luni de la Roland-Garros cu un plan clar: să ne aducă aminte că viața e scurtă, dar un meci al ei ne-o transformă într-o eternitate. Nu știu dacă Găbița se trezește dimineața și își zice „Uite, azi o să înving ușor, fără drame și fără tensiune arterială crescută pentru ăștia de acasă” – dar dacă o face, se minte cu o naturalețe impresionantă.

În turul 1 la Roland-Garros, a învins-o pe americanca McCartney Kessler, scor 7-5, 7-6(3), într-un meci care a avut de toate: reveniri, mingi de meci irosite, tiebreak și un sentiment general că Gabi n-are voie să închidă meciurile fără să ne treacă prin purgatoriu. Din fericire, la final s-a ieșit de partea bună a istoriei.

A fost 1-4 pentru Kessler în primul set și începea să se simtă un aer anticlimatic. Numai că Gabi, în stilul său clasic de reprezentantă a curentului artistic „Nu terminăm până nu mor un pic”, a strâns pumnii, a întors setul pe dos și l-a câștigat cu 7-5, apoi a zâmbit spre tribune ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Doar o zi normală la birou. Dar s-a întâmplat. Noi am transpirat, cafeaua ni s-a răcit și-a fiert din nou în mâini, iar americanca s-a uitat lung la scor și n-a înțeles cum s-a dus setul pe role în pantă.

În setul doi, totul putea fi mai simplu. Dar n-are sens, ar fi păcat, dacă tot au periat francezii zgura și au pus apa plată la rece. Gabi a accelerat spre final de set și și-a făcut rost de două mingi de meci. Dar Gabi e din școala aia veche în care te-nvață că meciul trebuie neapărat dus într-un tiebreak cu emoție, ca să nu zică sponsorii că n-au primit destulă expunere. Kessler, care anul ăsta a bifat câteva victorii de palmares, moral și buget – în Dubai a eliminat-o pe Coco Gauff în turul al doilea, de exemplu – a nimerit pe frecvență rock pentru câteva minute și a rerutat partida spre prelungiri.

Acolo a fost, în sfârșit, claritate: 7-3 fără ceață pentru Gabi, care a câștigat în fine primul tiebreak din 2024, după cinci pierdute la rând.

Un scor final strâns și un meci care, dacă-l privești sincer, a părut mai degrabă dramă psihologică decât show sportiv. Dar gata cu joaca. În turul 2 vine Paula Badosa. Se termină rapid perioada de acomodare cu efectul croissantelor la micul dejun și începe realitatea.

Irina Begu a intrat în meciul de debut de la Roland-Garros cu inerția unei jucătoare care știe exact ce are de făcut când joacă contra localnicilor: să le taie piuitul din start, oprindu-le din fașă orice ieșiri acustice care ar putea să-i deranjeze zenul. Și a făcut-o cum scrie la carte: 6-0 industrial, sec în primul set, în doar 31 de minute, cu puncte curate și privire de profesoară de chimie care te-a prins că ai copiat. A fost primul covrig servit de Irina după nouă luni de regim keto – ultima dată când i-a ieșit așa ceva se întâmpla în finala turneului WTA 125 de la Montreux, în cu Petra Marcinko. Bagel-urile vin rar și scurt la Irina — ca vacanțele liniștite.

Dar după ce a făcut curat în primul set, a venit Jeanjean și a trântit ușa de perete. Franțuzoaica a început setul doi cu break și 2-0, iar în tribună s-a dat startul: publicul francez a explodat la fiecare greșeală a Irinei, de parcă pe zgură marca Mbappé. S-a aplaudat la duble greșeli și s-a bătut din palme de parcă Leolia a inventat topspinul în 26 mai 2025 Anno Domini. O galerie fără prea mult respect pentru regulile nescrise ale tenisului — dar hai s-o spunem pe aia dreaptă: și noi am fi fost la fel, dacă juca Buzărnescu la București pe centralul de la Arenele BNR. Diferența e că ei au Grand Slam și teren central, în timp ce noi n-avem arene, dar avem glume-n program.

Deși a revenit în cursa umăr la umăr pentru setul al doilea, Irina l-a pierdut în final 5-7, cu pauze de ritm și câte-un oftat la fiecare punct lung. 

Apoi a început decisivul, în același ton: Jeanjean cu break rapid și 2-0 și cu Irina încordată. La 30-0 pentru Leolia, Irina a icnit la un serviciu, a cerut pauză medicală, iar stafful medical i-a înfășurat zdravăn gamba dreaptă de parcă se pregătea pentru o expediție în Egipt, nu pentru câteva game-uri pe zgura pariziană.

S-a terminat devreme și urât, cu gamba defectă, cu publicul transformat în peluzar și cu Irina în dureri evidente. Dar când faci bagel în primul set și te retragi la 0-3 în al treilea, nu te-a învins adversara, ci corpul.

Duminică seară, Iga Swiatek plângea într-un colț de tribună pe Chatrier, la ceremonia lui Rafael Nadal. O mână pe inimă, ochii umezi, emoție sinceră. A avut cu ea șervețele, semn că plânge și la filme, știa ce-o așteaptă.

Luni dimineață, pe același teren, cu același zgură sub tălpi, aceeași Iga a băgat-o pe slovaca Rebecca Šramková în blender. Dublu 6-3. Și nici măcar n-a părut că s-a străduit prea mult.

Șramkova — de parcă nu era destul că o cheamă de parcă-i brand de mezeluri bio — a făcut tot ce-a putut. A dat 5 ași, s-a zbătut, a urlat în sinea ei și-a încercat vreo două frivluțuri cu lift timid. N-a contat. Iga, chiar și în forma ei infectă (nu mai câștigase un titlu din Roland-Garros 2024, adică de un an întreg, o eternitate în ani polonezi), a fost cu două viteze și jumătate de realitate peste.

N-a fost un meci spectaculos, dar nici nu trebuia. A fost o regină revenită în regat. Nu contează că între timp a jucat ca o bibliotecară scăpată-n circuit. Pe zgura de la Roland-Garros, Swiatek intră într-un mod diferit de funcționare: Modul Rafa™, să-i zicem, deși pentru unii poate să pară prea devreme pentru așa ceva. O fi, dar Iga are 4 trofee aici și 23 de ani. Calculele mele arată că timp ar fi pentru intrarea și mai adâncă în istorie, mai ales că pe cealaltă parte a fileului a rămas loc de-o placă comemorativă pe modelul pe care i l-au dezvăluit oamenii de la Paris lui Rafa ieri. Poate de-aia a plâns. Știa că-i vine rândul să apere templul.

Rebecca a fost acolo, prezentă, a pontat, și-a câștigat corect banii. A transpirat frumos. A câștigat 86 de minute de vizibilitate internațională. A plecat cu manșetele intacte și cu o înfrângere demnă. Iga merge mai departe. Nu pentru că e în formă (asta rămâne de stabilit), ci pentru că Iga e specie diferită pe zgura de la Roland-Garros. Restul, inclusiv rankingul, forma și simțul umorului, sunt opționale.

Dacă ești cap de serie 9 la Roland Garros, te aștepți ca numărul ăla să-ți aducă ceva, să te ajute-n viață: un respect în plus, un pic de teamă în ochii adversarei, o trecere relaxată măcar prin primul tur. Ce-a primit Emma Navarro, americancă de origine și deci, prin definiție, aproape alergică la zgură? Un duș nu rece, ci de-a dreptul înghețat: 6-0, 6-1 și o lecție predată de Jessica Bouzas Maneiro, o spanioloaică de pe locul 68 WTA care-a părut că e la o sesiune de stretching cu sparring partner, nu în turul 1 la Paris cu ditamai locul 9 mondial.

Emma a jucat în sezonul de zgură cam cât joacă un corporatist tenis în pauza de prânz: două meciuri pe turneu. C-a fost Stuttgart, Madrid, Roma sau Strasbourg, Emma n-a apucat s-ajungă la a treia pereche de șosete despachetate din bagaje. A venit, deci la Roland-Garros pregătită ca un bagel congelat, și a fost aruncată de pe teren cu aceeași eleganță cu care treci o factură la „cheltuieli inutile”.

Bouzas Maneiro n-a făcut nimic ieșit din comun. Dar când adversara ta se mișcă pe zgură ca găină pe patine și dă 23 de erori neforțate fără să clipească, tot ce trebuie să faci e să returnezi, să lovești lung și să aștepți ca Emma să-și facă numărul strâmb. Jessica a avut 13 lovituri câștigătoare, a transformat toate mingile de break, și a închis meciul în 57 de minute, dintre care vreo 20 au fost doar cu Emma oftând între puncte.

Cel mai dureros? Navarro nu părea nici nervoasă, nici surprinsă. Doar derutată. Ca și cum ar fi aterizat pe Chatrier crezând că joacă pe hard și s-a fi trezit cu pământ roșu în șosete. Nu e vina ei, poate. E vina sistemului, cum ar zice candidații noștri. Sau a faptului că în America, zgura e ceva exotic — ca un festival de mâncare etiopiană în Ohio.

Naomi Osaka a aterizat la Roland-Garros ca o mască japoneză rătăcită într-un film de Almodóvar. Cu fundițe roz în păr — în caz că tenisul nu merge, câștigă la castingul pentru Sailor Moon la ieșirea de pe Chatrier. Pe teren, în schimb, s-a lovit de o problemă mai pământeană: Paula Badosa. Femeia care a împrumutat lupta de la Nadal, atitudinea de la Garbiñe, accidentările de la Neymar și fixativul de la Tsitsipas.

Naomi a luat primul set în tiebreak și lumea s-a gândit că, poate, s-a întors. Că lucrurile sunt iar ca pe vremea în care Serena se lua de gât cu arbitrii, ca Ionel Ganea. Dar Osaka a cerut Medical Time Out între seturi și, în timp ce medicul se uita nedumerit, și-a scos unghiera și s-a apucat să-și regleze gheruțele. Nu, nu inventăm. Ca o tenismenă care a simțit că jocul merge bine, dar cuticulele ar putea s-o tragă în jos. Nu știm exact cât de adânc înspre falange a tăiat Naomi cu unghiera, dar cert e că după momentul ăla i s-a terminat și tenisul.

Badosa n-a zis nimic, e obișnuită de acasă cu unghii lăsate-n chiuvetă. Doar a început să câștige game-uri. Multe. Repede. Curat. A luat setul doi cu 6-1, apoi l-a luat și pe al treilea cu 6-4, în timp ce Naomi arăta de parcă îi tăiase cineva nu doar unghiile, ci și semnalul.

Pe margine, cu brațele încrucișate și privirea pierdută în gol, Patrick Mouratoglou supraveghea totul ca un arhitect fițos care a construit o casă pe nisip și acum dă vina pe vreme. Omul ăsta, care promite transformări magice și oferă în schimb depresii sportive și extrasportive, maestrul zen al strategiei „vorbe, nu fapte”, ședea în lojă cu privirea aia de om care se întreabă dacă n-ar fi mai profitabil să deschidă o cafenea, totuși. Magician fără niciun truc.

Paula merge mai departe fără/ să fi jucat nemaipomenit, dar cu un merit esențial: n-a făcut spectacol, ci a făcut treabă.

Carlos Alcaraz a făcut în primul tur, pe Chatrier, exact ce trebuia să facă moștenitorul de drept al zgurii: a câștigat fără dramă, fără pete, fără riduri. L-a luat pe Giulio Zeppieri și l-a împăturit frumos în 6-3, 6-3, 6-2, ca pe un prosop de hotel pe care-l poți folosi din nou, salvând planeta.

Cu o zi înainte, Carlos își făcea selfie cu Iga la ceremonia lui Rafa Nadal, lacrimogen și nostalgic ca un fan la ultimul concert al trupei preferate. Avea ochii umezi, buzele strânse și expresia unuia care știe că trebuie să devină „următorul”, deși gurile rele ar spune că știa deja de niște ani. Astăzi a fost „următorul” în sensul cel mai concret: a servit, a alergat, a lovit și n-a lăsat nimic pe masă. Mai puțin pe Zeppieri, care a cam zăcut pe masă în sensul medical al termenului.

Carlitos a venit în Paris cu o poveste în plin fuleu: chiar dacă a pierdut finala de la Barcelona cu Rune (6-7, 2-6 – dar cine n-ar pierde un meci prost cu un scandinav gălăgios?), a câștigat Monte Carlo (3-6, 6-1, 6-0 cu Musetti) și Roma, unde l-a învins pe Jannik Sinner într-un match-up care arată tot mai mult ca o reeditare Federer-Nadal, doar că în versiunea Gen Z: mai puțin rever cu o mână, mai puține plete, mai mult TikTok. Rămâne de analizat cine e Djokovic în povestea asta. Habar n-avem, Nole al generației ăsteia pare un amestec incert din toți ceilalți.

Trecând la cele pământești, tricoul pregătit de Nike pentru Alcaraz la RG-ul ăsta pare inspirat din vestiarul celor de la Celtic Glasgow. În dungi, exact ce ai purta dacă ți-ai uitat echipamentul și ai rugat pe cineva din galerie să te ajute. Mai puțin culorile, care-s ușor diferite. Ce-i drept, acum, că Ianis Hagi nu mai e la Rangers, putem să vorbim liber despre moda scoțiană fără să ne simțim trădători.

Zeppieri e un italian simpatic, cu forehand decent, dar astăzi a jucat ca un turist care-a nimerit pe o autostradă fără indicatoare. A servit, a greșit, a transpirat din această cauză și nu numai. A fost pe teren, dar nu în meci. E și greu, știind că ai picat în turul 1 cu un tip căruia nu-i permite statutul social să ia bătaie atât de devreme. Atunci când joci cu Alcaraz în primul tur la Roland-Garros, s-ar putea să-ți înceapă și să ți se termine sezonul de zgură în aceeași zi.

Taylor Fritz s-a prezentat ca un actor grăbit la Paris, vorba cântecului. N-a apucat să vadă muzeele, n-a apucat să mănânce o baghetă întreagă, iar pe șosete le-a aruncat direct după meciul ăsta, că-i greu să scoți zgura din bumbac, mai ales dacă-i amestecată cu lacrimi. În fața lui, Daniel Altmaier, neamț fără sare și piper clasat pe locul 66 ATP, a jucat ca și cum ar fi aflat înaintea partidei că Fritz a vorbit de rău berea bavareză.

Din scorul meciului – 7-5, 3-6, 6-3, 6-1 – se observă destul de clar cum Fritz a lăsat-o baltă spre final, când s-a prins că nu-i ziua lui, nu-i suprafața lui și-n general nu prea își aparține nici el lui însuși. Dacă nu știi contextul ăsta, pare o înfrângere onorabilă. Dacă te uiți la meci, înțelegi că Fritz a fost depășit la toate capitolele: a fost mai lent, mai nervos și complet dezorientat de stilul agresiv-controlat al unui Altmaier care a părut, pentru două seturi și jumătate, o combinație între Zverev și Nadal. Acum, că s-a retras Rafa, putem să-l băgăm în toate cronicile, chiar și dacă exagerăm crunt. Nu se supără nimeni.

Taylor a aruncat cu ași (14 la număr, că tot e din America și marketingul cere spectacol și faze rapide), dar și-a aruncat nervii pe teren de vreo trei ori, racheta pe gânduri de vreo șapte, și mingile de break pe geam. N-a avut plan B. Ok, poate n-a avut nici plan A, sincer să fiu. Altmaier, în schimb, a lovit apăsat, a alergat ca un student Erasmus după metrou și a avut curajul să rămână în puncte lungi până când Fritz începea să confunde liniile cu sponsorii.

Și mai e ceva: Daniel e genul de jucător pe care nu-l bagi în seamă până nu te scoate din turneu. Fritz a intrat pe teren cu fruntea sus și ranking de top 5, dar după două seturi arăta de parcă era trimis la Paris într-o echipă de liceu din Zalău. Zgura, vechiul rival direct al americanilor, a lucrat din nou impecabil. E ceva în ADN-ul colegilor de peste Ocean care îi face să voteze prost și să refuze să accepte că mingea sare altfel. Ceva ce Altmaier, crescut pe roșu și rigoare, a exploatat până la ultimul backhand în lung de linie.

A fost prima mare surpriză a turneului. Una dintre alea care fac din turul 1 o zonă de război pentru capii de serie care vin cu gulerul scrobit și mintea direct în semifinale.

În doar 24 de ore, Parisul și-a pierdut doi dintre gladiatori. Rafa cu lacrimi și fast, Stan cu tăcere. Și poate că exact așa se termină epocile. Nu cu fanfară, ci cu genunchi care dor.

Stan Wawrinka n-a pierdut un meci în turul întâi de la Roland-Garros, ci ceea ce pare să fie ultimul său duel pe terenul unde zgura îi răspundea, cândva, ca un camarad de tranșee.

Trei seturi cu Jacob Fearnley; 6-7, 3-6, 2-6. Un scoțian tânăr, curajos și suficient de necopt cât să nu știe exact pe cine a bătut. E în regulă. Nici noi n-am știut, în 2015, când Stan îl bătea pe Nole în finală, că timpul va îndrăzni să-l atingăla un moment dat. Dar timpul l-a atins. Și l-a zgâriat puțin câte puțin, genunchi cu genunchi, meci cu meci.

Astăzi, Wawrinka a luptat. Nu ca un veteran resemnat, ci ca un fost campion care n-a uitat ce e onoarea — doar că trupul nu-l mai urmează. A alergat, a lovit, a tras de-un tiebreak, a sperat. Dar a pierdut. Cumva, inevitabil. Tribunele l-au aplaudat cu un fel de respect stingher. Nu pentru că jucase extraordinar. Ci pentru că încă e acolo, în picioare, la 40 de ani, când alții n-au mai rămas nici în amintiri.

Fearnley? Tânăr, proaspăt, sprinten și un pic lipsit de reverență. Nu e vina lui. El a jucat ce știe. A făcut totul corect. A fost atent, ordonat, eficient. Nu i-a tremurat mâna, pentru că nu avea de ce. În fața lui nu mai era Stan the Man, ci un Stan obosit, dar cu sufletul încă agățat de sportul ăsta pe care nu-l lasă inima să-l părăsească.

„Nu știu dacă voi mai juca aici”, a spus Stan după meci. Nu a fost o declarație. A fost o constatare. Și în tăcerea aia de după, simți cum moare un rever. Cum se mai stinge un bec, se sparge o fereastră în casa care ne-a găzduit tuturor emoțiile în ultimii 20 de ani.

Wawrinka n-a fost niciodată cel mai rapid, cel mai fit sau cel mai adulat. Dar a fost unul dintre puținii care au avut curajul și talentul de a sparge monopolul celor care au stat la manșă în sportul ăsta. A fost o pată de culoare și-un exercițiu artistic în același timp. Un om care, din când în când, a reușit să ne facă și el pielea de zgură.

Zece ani au trecut de la titlul lui Stan din 2015. Dacă ăsta a fost ultimul meci, atunci a fost unul sincer. Fără artificii, fără lacrimi teatrale. Doar o întrebare care doare mai mult decât înfrângerea: Ce faci când corpul nu te mai urmează, dar inima încă vrea să rămână pe teren?

---