Jaqueline Cristian – Barbora Krejcikova: 1-6, 6-4, 7-5

E minunat să îi asculți pe sportivi vorbind despre „the zone”. Acel spațiu mental în care, dacă și după ce ajung, timpul se dilată, iar în jur nu mai există dezbateri, discuții despre pizza cu ananas sau sunet de bormașină de la vecini. Nu am auzit-o pe Jaqueline vorbind pe tema asta, dar cred că știu de ce.

Așa cum a fost și azi, Jaq e mereu așa: dacă-i iarbă albastră, zgură mov și ciment topit, pentru ea nu contează atâta timp cât pe scaunul de la mijlocul terenului stă un arbitru, iar timer-ul pentru serviciu curge. Jaq e atât de „in the zone” încât se așază pentru forehand de fiecare dată când vede un puști cu o minge în mână. Chiar dacă treaba se întâmplă în Parcul Herăstrău, iar ea era de fapt ieșită la plimbare.

Să ai capacitatea de a juca în seturi câștigate fix ce-ai jucat într-un set pierdut cu 1-6 e ca și cum ai avea curaj să mergi cu bicicleta pe roata din spate pe un traseu pe care 30 de crocodili obezi râgâie tricouri Nike și ghiozdane cu abecedare.

Jaqueline a început cedându-și serviciul la poarta meciului, după care a tras-o de ghiozdan pe Barbora vreme de 12 minute, amenințând-o gălăgios pe primul game de serviciu. Nu i-a ieșit rebreak-ul și-apoi s-a bosumflat subit, pierzându-și din nou serviciul într-un game terminat fără punct pentru Jaq.

A fost un set în care fata noastră a jucat așa cum vorbesc eu spaniolă: îți dai seama că mă duce capul, te pot surprinde plăcut, mă descurc și cu niște finețuri, dar când e să îți cer o sticlă de apă, arăt cu degetul fix ca un cimpanzeu simpatic de la Zoo Băneasa.

A mai făcut-o încă o dată la mijlocul setului doi, când Barbora avea 3-1, a servit, iar Jaq a stors-o pe cehoaică până când i-a lăsat în cuier game-ul și, implicit break-ul. Când nu a ieșit nimic, Jacqueline a continuat. Că așa merge sportul ăsta uneori: mingea aia are propriul meci și planuri pe care nu le pricepem de fiecare dată. Te trezești că, la prima oră, ea vrea cu adversara, dar o poți convinge. Sau, așa cum procedează Jaq, te uiți la ea cum te uiți la șoferul care ți-a tăiat calea când nu îl poți înjura pentru că duci copilul la serbare.

Treptat, forehandul Barborei, lovitura aia care străbate diagonala terenului de parcă prin cartier trebuie săpate galerii pentru linia de metrou, a devenit tot mai puțin cumplit. Serviciul lui Jaqueline a început să respire, iar în setul trei deja era perfect funcțional, asta după aproape două ore în care fata noastră ar fi semnat orice act adițional de regulament care ar fi stipulat faptul că doar Barbora mai are dreptul de a servi.

Nu cred că Barbora s-a simțit vreodată în controlul partide. Nici când a luat setul cu 6-1 și cu siguranță nici când avea break în față în decisiv. Să produci sentimentul ăsta într-un meci de tenis e treabă complicată. Sau cel puțin așa pare din fața ecranului. Cred că e ca și cum ai fi bucătar, toată clădirea ar arde, dar tu ai reuși – în ciuda tuturor evidențelor – să convingi clienții că așa se prepară budinca, iar pe pompieri că e înțelept să te lase să continui să plimbi canistre de benzină în perimetrul, doar pentru că tu susții că ai nevoie de el pentru un sos.

În decisiv, Barbora părea complet exasperată. Se citea pe fața aia că Jaqueline o adusese în mijlocul curții, iar câinii familiei sunt toți cu gura pe ea. Starea câștigătoarei de Wimbledon e cea pe care o când, cetățean exemplar fiind, decizi că vei obține documentul de la Primăriei cu onoare, răbdare și păstrând principiile solide ale literei legii. După care, în a treia oră de așteptare la al 12-lea ghișeu fiecare în altă curte și la alt etaj, iei în calcul să dai o șpagă doar ca să scapi. Barbora ar fi dat.

Nu mai avea cui, pentru că dinții lui Jaq erau adânc înfipți în soarta meciului. Sângele nu-l vedeam noi, dar durerea o simțea adversara, în mod special pe final de meci, când a avut mingi de meci și șansă după șansă. Până când nu le-a mai avut și s-au întors în sacul lui Jaqueline. Fără să o fi întrebat, îmi place să cred că Jaqueline nu a simțit altceva decât victoria în fiecare secundă a meciului. Și dacă aș fi Barbora și m-aș revedea diseară pe holurile hotelului, m-aș feri: instinctiv, Jaq va țâșni spre ușile liftului, gata să izbească un smash.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Beijing, Shanghai și Wuhan îți sunt oferite de 2Performant.

Aryna Sabalenka – Mananchaya Sawangkaew: 6-4, 6-1;

E destul de greu să vă conving de faptul că meciul Arynei Sabalenka cu Matakiana Sapalwnakriew a fost unul foarte important pentru tenis, clasamente și voi, ca fani.

Mai ales că – sunt aproape sigur – nici măcar nu v-ați prins că am scris greșit numele Maktalayweyei Sawtinghaw.

Pe care nu o cheamă așa. Ci Mananchaya Sawangkaew, vine din Thailanda, e în Top 200, și 2024 e primul an în care a prins tablouri principale în circuitul WTA. Momentan prin Asia, dar fata e pe grabă și deja a cules din grădină și prima victorie de pe traseu.

Nu s-a întâmplat și cu Sabalenka, pentru care China e un fel de perioadă în care se concentrează pe adunat victorii. O statistică ce pare a fi idioată ne spune că, la turneele Masters 1000 din China, Sabalenka are cel mai mare procentaj de victorii dintre toți jucătorii de tenis: aproape 86%. Practic, ca să o explicăm în cuvinte, în timp ce toate corporațiile fac producție în China, Sabalenka alege țara asta ca să producă victorii și să le aducă în clasament, unde jucătoarele de pe alte continente se miră de faptul că țin cusăturile și nu se rupe fermoarul.

Cert e că meciul a durat suficient cât să își ia toată lumea banii și tabloul să meargă mai departe. Sabalenka a început greu, dar a început în timp util ca să termine fără multe emoții. A pornit motoarele și a decolat până spre victorie. Așa cum faci când meciul îți e programat în prima parte a zilei și nimeni nu vrea să afle decât faptul că ți-ai făcut treaba.

Mira Andreeva – Irina Begu: 6-7, 6-1, 6-1;

Încerc, dar nu reușesc să îmi amintesc un meci jucat de o româncă, partida să fie întreruptă de ploaie, iar la reluare să câștige a noastră. Am și o explicație: e în ADN-ul nostru. Românul lucrează de sute de ani cu ochii pe cer. Cositul fânului se face consultând 20 de programe meteo de la 5 televiziuni diferite, timp de 10 zile consecutiv. Asta pentru că, la noi, ploaia e ceva definitiv.

Dacă “te prinde ploaia”, ăla ai fost. Când mergeam cu mama la grădina din afara satului ca să facem revizia ardeilor și gogoșarilor, ploaia era cel mai mare dușman potențial. Mama ar fi preferat să lupte parte-n parte cu un dragon, important era “să nu ne prindă ploaia”.

Când ploua, stăteam în casă. Erau zilele mele preferate. Prin zona aia de țară e posibil ca vreo câteva inundații catastrofale să fi fost provocate de rugăciunile fierbinți ale unui Radu de 8 ani care nu avea chef să fie ținut în grădină la cules de prune pentru țuică. Plus că, dacă ploua 3 zile fără oprire, a patra era de pauză. Ca mama prefera să decaleze programul agricol decât să aibă de spălat cinci rânduri de haine.

Dacă tenisul ar funcționa după aceste reguli agrare, măcar nu am mai avea pauze de cinci ore. În care fanii oricum își refac viața, fără să se mai gândească la jucătorii și jucătoarele ce așteaptă în vestiar. Plus că mai e o dilemă: ce fac sportivii în timpul ăsta? La cum funcționează China, e posibil ca Begu să fi cusut trei geci Moncler în pauza meciului. Copiii de mingi fuseseră uitați pe teren și în China nu poți avea tupeul de a te cere înăuntru.

Cel mai sinistru e că meciul, la reluare, a fost uitat chiar și de cei de la WTA TV. Mă aflu în situația complet nouă de a vă spune că urmează rânduri și cuvinte despre o bucată de meci pe care nu a văzut-o nimeni. Că în tribune nu au fost fani nici la primele două seturi, deci câștigătoarea e posibil să se fi tras la sorți, iar Begu să fi întârziat la aruncarea monedei.

Cert e că partida a mers bine în prima ei parte. Irina a prins crengi sub roți și s-a trezit din alunecare când scorul era deja 3-0 pentru Andreeva. Dar pentru că Irina a văzut multe la viața ei în tenis, situația a rămas una soluționabilă. A pășit sigur și apăsat până când a egalat, iar în tiebreak a sărit doar cu ceva mai sus decât Andreeva ca să ciupească primul set.

Genul ăla de set care nu se termină la egalitate doar pentru că-i tenis, dar care lasă impresia că diferența era sesizabilă doar cu intervenția VAR-ului. În astfel de situație, orice intemperie poate strica întreaga construcție și evident că așa s-a și întâmplat. Deposedată timpuriu de ambele niveluri de serviciu care au ajuns la procente cu care nici la alegerile din scara de bloc nu te poți prezenta, Irina a intrat în derapaj, iar Andreeva i-a tăiat anvelopele.

Era 5-1 pentru Mira în setul doi, iar după ploaie s-a mai întors doar rusoaica, dornică să-și termine propoziția. Rămânem la ideea că pauza de patru ore nu a ajutat, deși e puțin neclar dacă vreun lucru (altul decât varianta în care Mira era chemată acasă să își facă temele) ar fi putut schimba ultimele capitole din meci, capitole care se termină cu Irina în avion, spre casă.

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.