Probabil că mesele de Crăciun sunt foarte ciudate în familiile italiene care conțin cel puțin un jucător de tenis de sex masculin născut în aceeași eră geologică cu Jannik Sinner. Pe lângă întrebările clasice despre copii și măritiș, oamenii ăștia trebuie să se adăpostească din timp pentru avalanșa de întrebări legate de situația lor sportivă.
– Și zi, maică, când ai de gând să-i iei măcar un set lui Sinner? Ai și tu o vârstă, noi nu vom trăi veșnic, vrem să apucăm să ne bucurăm și noi, să avem de ce să bem un pahar de șampanie la bătrânețe. Da’ băiatul ăla din Spania cum poate, maică? Hai, ia și mănâncă, lasă telefonul, se răcesc farfallele alea.
JOEL CARRETT / Imago
Azi, pe Margaret Court Arena, Luciano Darderi a aflat că întrebările alor lui sunt floare la ureche pe lângă serviciul lui Sinner, care a lovit cu precizia și adâncimea unui piolet în blocul de gheață. Jannik a bifat a 18-a victorie consecutivă în fața compatrioților într-o eră în care Italia câștigă Cupa Davis, o statistică ce frizează perfecțiunea sportivă. Și care ne confirmă că în Peninsulă există un singur rege, restul sunt doar pelerini veniți să pupe racheta în semn de respect.
Primele două seturi au fost aproape obscene. Jannik, în starea lui naturală de android căruia i se-nroșesc sistemele doar de la 38 de grade Celsius în sus, a executat punct cu punct, fără să clintească un mușchi pe față, cu liniște de marinar scandinav care a prins furtuna de prea multe ori ca să se mai mire că bate vântul. În fața lui, Darderi a încercat să țină pasul, dar după ce a fost făcut ferfeniță în cinci game-uri consecutive la începutul meciului, a fost clar că se bate la numărul de game-uri pe care le poate agăța azi, nu la victorie.
Frustrarea lui Luciano a atins cote alarmante în setul al doilea, când a decis că țărâna din Melbourne este de vină pentru un backhand trimis în stratosferă. Omul și-a pedepsit violent racheta și ne-a arătat tuturor de ce-a luat-o pe drumul tenisului în loc să se apuce de poker.
JOEL CARRETT / Imago
Apoi a venit setul al treilea, când Darderi a făcut ce face orice italian orgolios când e pus cu botul pe labe și-și aduce aminte că și-n 2026 va exista o masă de Crăciun în familie. Și că Nonna e încă-n putere. A început să joace, s-a ținut scai de colegul roșcat până la tiebreak, unde a condus cu 2-0. Moment în care, oarecum poetic, un copil a început să plângă în tribune. Și dacă există vreun simbolistică tristă pentru efortul disperat al lui Darderi, ăsta a fost semnul: un copil pe care-l podidesc lacrimile când adversarul lui Sinner conduce și el, în sfârșit, pe tabelă.
Sinner, cum face Sinner de obicei, a apăsat ușor pe pedala de realitate și a luat următoarele șapte puncte la rând. A închis meciul rece și fără abateri, cu seninătatea omului care trece prin competiție ca un inspector fiscal printr-un audit financiar.
JOEL CARRETT / Imago
În ciuda scorului, Darderi n-a fost ridicol, ba chiar aș spune c-a fost uman. Și tocmai de-asta a și pierdut. În sportul ăsta afurisit, în care cei mai buni încep să semene tot mai mult cu softuri AI, Luciano a venit cu sânge cald și cu nervi. Comentatorii de pe HBO Max spuneau că frustrarea e naturală, pentru că probabil că omul avea un plan clar de a-l bate pe Sinner, doar că nu-i ieșea. No shit, Sherlock. Normal că n-a fost suficient. Cu Sinner nu e niciodată suficient să știi că poți să-l bați. Trebuie să apelezi la ceva suprarealist, intergalactic, să-i găsești kriptonita și să i-o arunci în față. Calorifere, reșouri, centrale termice, fierbătoare, orice are-un indice de temperatură care trece de confortul epidermic al alpinistului-șef.
Adevărata întrebare rămâne: cine, dintre muritorii rămași, poate să-i pună lui Sinner o întrebare la care să nu poată să răspundă cu un rever în lung de linie? Deocamdată, nu pare că are chef de conversație.
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
Nu-mi propun neapărat asta, dar de ceva vreme am început să categorisesc involuntar jucătorii de tenis în cei care au șanse la Slam-uri și cei care n-au. E un exercițiu logistic bun, pentru că așa triezi subiecții cronicilor, în special în primele tururi. Atunci te concentrezi pe cei care n-au șanse reale să ia titlul, apoi, în a doua jumătate a turneului, când meciurile sunt mai puține și n-ai cum să le eviți, le vine rândul groșilor. Șefii circuitului.
Ei bine, din motive care-mi scapă acum, pe Fritz nu l-am scris până acum la Australian Open. Americanul nu-i scutit de la acest proces selectiv structurat, deci nu-mi explic care-a fost motivul pentru care i-am lăsat pe prietenii și rudele lui Taylor să aștepte atât de mult timp texte care să descrie jocul său magnific și să-i valideze astfel prezența la un Slam. Pentru că, vorba aia, 500.000 de dolari mai primești pentru prezența prin optimi, dar să scrie Meșter de tine se întâmplă rar.
Așa că m-am așezat regulamentar în fața televizorului, gata să-i observ lui Fritz profunzimea returului, unghiurile de atac și nivelul de angajament defensiv, dar m-am trezit uitându-mă, 30 de minute mai târziu, la o demonstrație de balet între tușe pusă în scenă de Lorenzo Musetti. A fost genul de meci în care americanul ar fi putut la fel de bine, sau poate chiar mai bine, să trimită o hologramă. Dar știam deja că americanul a acuzat dureri de genunchi încă de la încălzire, deci motorul lui, de obicei bine uns, a scos fum albastru dubios încă de la start.
De cealaltă parte, Musetti, unul dintre băieții boemi ai circuitului, proaspăt devenit tată pentru a doua oară în noiembrie, a intrat pe Rod Laver Arena cu prospețimea unuia care a înlocuit scutecele cu racheta de tenis și care are un pat întreg doar pentru el la hotel. Fără antrenor și fizioterapeut, plecați acasă din motive misterioase, Lorenzo a arătat că uneori singurătatea e cel mai bun sfetnic, mai ales când reverul tău decide să funcționeze cu precizie milimetrică. Există o regulă nescrisă în turneele de Slam care ne arată că, de ceva vreme, doar unul dintre băieții care au rever cu o mână reușește să ridice oferta la nivelul cererii. La Australian Open, ăla e Musetti. Nici nu s-a prea înghesuit lumea la examen, e adevărat, a fost cam unul pe-un loc.
Meciul a fost un recital de artă aplicată. A fost 6-2, 7-5, 6-4, dar putea fi și 6-0, 6-0, 6-0, dinamica și atmosfera nu s-ar fi schimbat prea mult. Musetti a tocmit și 13 ași în timpul ăsta, ceea ce în limba sportivă înseamnă că a luat cu împrumut trăsătura definitorie a adversarului, a îmbrăcat-o frumos și a dus-o la operă, s-o culturalizeze. În rest, a pictat liniile, iar Taylor s-a uitat la mingi cum trec pe lângă el cum trec ghiulelele prin țeavă. Americanul a fost plimbat dintr-un colț în altul până când a început să trimită semnale SOS. spre propria lojă, sperând probabil într-o pauză sinneriană. N-a mai fost însă atât de cald la Melbourne, deci n-au avut ăștia motive să închidă acoperișul pe Rod Laver și să bage aer condiționat. iar meteoriți serioși s-au văzut ultima dată acum 60 de milioane de ani. Numai ghinioane și timing prost.
Lorenzo a servit mai mulți ași decât bombardierul american, ceea ce ar trebui să fie o premieră într-un meci direct, a detonat forehand-uri din colțuri imposibile și a oferit publicului un lob tweener care a adus plus-valoare sumelor plătite de localnici pe biletele cu acces pe arena principală de la Melbourne. A fost sens unic vreme de două ore, un meci în care s-a văzut clar că Fritz are balamalele ruginite.
Cu victoria asta, Musetti intră în clubul select al copiilor născuți după 2000 care au bifat sferturi la toate cele patru Slam-uri, stând la masă cu Alcaraz și cu compatriotul Sinner. Viitorul lui Lorenzo sună bine povestit așa, doar că-n sferturi îl așteaptă Novak Djokovic. Sârbul va juca poimâine după ce azi a fost scutit de efort după retragerea lui Mensik, deci va fi odihnit ca un funcționar după o sărbătoare legală cu punte de două zile cu weekend-ul. Dar dacă e să împărțim din nou lumea tenisului în cei care pot lua un Slam și cei care n-au nicio șansă, s-ar putea ca acum să ne fie un pic mai greu să-l punem pe Lorenzo în a doua categorie.
Australian Open a semănat azi dimineață devreme, în creierii nopții noastre, cu o ședință de asociație într-un cartier rezidențial de lux din New York, unde oamenii s-au strâns să rezolve o problemă arzătoare a comunității: s-a terminat gheața pentru cocktail.
Madison Keys, care anul trecut pleca de la Melbourne cu trofeul sub braț și cu senzația că a găsit în sfârșit cheia universală a tenisului, a aflat pe propria piele cum arată presiunea păstrării unui trofeul de Slam. Dincolo, Jessica Pegula, o jucătoare de tenis care a ales șmirghelul grosier al tenisului mare în locul unui scenariu în care principală grijă în viață ar fi putut să fie să nu se blocheze ușa de la seiful familiei, a intrat pe teren și a încheiat otilitățile ca un audit financiar nesolicitat. A fost un 6-3, 6-4 scurt și fără prea multe senzații că se putea termina altfel.
Dincolo de miza sportivă, care oricum a fost decisă încă de la primele schimburi, meciul a purtat povara unui pariu între cele două bune prietene care își împart atât victoriile în circuit, cât și microfoanele de podcast. Pentru Jess, miza era supraviețuirea estetică: dacă pierdea, trebuia să se afișeze în tricoul celor de la Kansas City Chiefs, echipa care îi chinuie tatălui său somnul și investițiile din NFL. Imaginează-ți, de exemplu, că fiica lui Florentino Perez se apucă de tenis și apare în fața camerelor îmbrăcată în tricoul Barcelonei. Așa că Pegula a jucat cu disperarea cuiva care vrea să evite o umilință publică pe Instagram, trimițând-o pe Keys direct la bucătărie să execute pedeapsa învinsului.
Pedeapsă care-i o mostră de sadism culinar american: plăcintă cu mere peste care se topește brânză cheddar. După cum ziceam la începutul textului, sunt probleme mari în cercurile înalte ale Americii. Mai vedem dacă se țin fetele de pariu când s-or întoarce în SUA, dacă mai găsesc țara aia întreagă.
Pe teren, diferența dintre cele două a fost evidentă. Pegula a început ambele seturi cu un 4-1 care a făcut-o pe Madison să pară un turist care încearcă să înțeleagă regulile de circulație într-o țară în care se conduce pe invers. La fix un an de la momentul în care o bătea pe Sabalenka într-unul dintre meciurile definitorii ale carierei sale, Madison a fost căprioară în fața farurilor.
Pegula bifează al patrulea sfert de finală la Melbourne, confirmând că e una dintre cele mai stabile prezență din topul mondial, chiar dacă nu joacă tenis ca să-și plătească factura la gaze și internet. Ok, Jess are momente în sezon în care pare că-i jucătoare de tenis doar ca să mai treacă timpul între două tranzacții bursiere, dar probabil că ăsta este prețul minor pe care-l plătești când sub tine se-ntinde o plasă de siguranță mare cât planeta.
Problema e că n-a trecut niciodată mai departe de sferturi. Dar dacă tot a evitat blestemul tricoului Chiefs, poate evită și blestemul sferturilor, în care va juca contra altei colege de palier care-și plătește întreținerea în aceleași sfere înalte: Amanda Anisimova.
Casper Ruud a intrat pe teren în meciul ăsta cu racheta într-o mână și cu un ochi pe aplicația de monitorizare a contracțiilor, având în vedere că soția sa, Maria, stă să nască dintr-un moment în altul. În timp ce el încerca să descifreze bastârcile lui Shelton, gândurile lui zburau spre Oslo, la scutece și cursuri de puericultură, ceea ce explică de ce, după un prim set câștigat după un joc excelent, totul s-a evaporat ca promisiunile electorale dâmbovițene. A început meciul cu o disciplină de sportiv nordic care face stretching și când își pune șosetele. L-a închis pe Shelton în colțuri, i-a ciufulit ritmul, l-a făcut să i se pară că s-a trezit prea târziu și a băut o cafea prea lungă. Apoi, încet-încet, băiatul cu racheta radioactivă a început să funcționeze.
Ben Shelton nu are grija cordonului ombilical. Chiar dacă americanul a început meciul cu viteza unui funcționar public în zi de vineri, Ben a decis că e timpul să lase rolul de spectator și să treacă la cel de showman pe măsură ce umbrele s-au lungit peste Melbourne. Shelton a reușit performanța de a câștiga 29 din 30 de puncte la fileu, o statistică cât se poate de onorabilă într-o eră în care majoritatea jucătorilor refuză să părăsească linia de fund de teamă să nu-i tragă curentul.
În schimb, Ruud a început să dea rateuri exact când miza creștea. Forehand-ul scandinavului, altfel lovitură de încredere pe care-și bazează construcția, s-a transformat într-o sursă constantă de erori neforțate, desert pentru american. Casper a luptat, a încercat să țină pasul, dar odată ce serviciul lui Ben a început să atingă viteze de decolare, norvegianul a părut că se resemnează cu ideea că e mult mai plăcut să schimbi scutece acasă decât să încerci să returnezi rachete balistice la 35 de grade Celsius.
Pentru Ben, drumul continuă spre un sfert de finală cu coșmarul său personal, Jannik Sinner, în fața căruia americanul a pierdut ultimele opt întâlniri și care pare să dețină parola de la sistemul de operare al lui Shelton. Ben declară cu un optimism tipic că a făcut update pe software și că acum și-a instalat two-step autentification. În termeni sportivi, și-a îmbunătățit jocul la fileu și la retur. Dar împotriva metronomului din Alto Adige va avea nevoie de mai mult decât de încredere și de urlete guturale.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
