Pizza cu blat subțire

---

Nu-i ușor să te bați cu unul dintre cei doi lideri mondial. Mai ales când în fața ta e Jannik Sinner, aparent de neclintit dacă n-au avut ai tăi inspirația să te boteze Carlos la naștere. Băiatul nostru roșcat din Alto Adige, născut la umbra caprelor de munte și ieșit din uter cu clăparii montați perfect pe schiuri, băiatul care a învățat tenisul printre miros de brânză crudă și orele de alpinism cu crampoane. Dar azi, la Melbourne, în fața unui Spizzirri care a mirosit o oportunitate unică în viață, ca un șacal turistic pe malul Nilului, părea că s-ar fi putut. Ba chiar s-a și putut. Până s-a închis cerul la propriu.

Pentru că, dragii mei colegi de suferință într-ale cronicilor, dacă Sinner se năștea în Bari, probabil că azi ar fi jucat la Melbourne la 40 de grade cu fularul la gât, cu fesul pe ceafă și transpirația-n ochi, să nu-l tragă curentul. Dar n-a fost să fie. Băiatul e din munți, din Tirolul de Sud, acolo unde-i vară două zile pe an, cartofii prăjiți sunt mereu la suprapreț și-n rest se poartă polarul și se face baie doar dacă ți-ai scăpat racheta-n lac. La el în sat, Sinner vede 40 de grade doar când pune de-un ceai de sunătoare la cina de Crăciun. Așa că, la Melbourne, când termometrul a atins 40 cu nerușinare și-a scos limba, Sinner a început să se topească la propriu, ca un Apolodor modern rătăcit în Sahara: picioare moi, degete care nu mai răspund la apel, față de om care și-a uitat PIN-ul la cardul cu care trebuie să-și plătească hotelul în vacanță.

Așa. Spizzirri. Îl știți pe americanul Eliot Spizzirri? Normal că nu-l știți. Eu n-am scris cronici despre el, iar omul vine din partea aia de tenis pe care nu o difuzează nici televiziunile locale din Bangladesh. În afară de faptul că l-a evacuat urgent de la Australian Open în turul întâi pe Joao Fonseca, acest Vini Jr. al tenisului masculin, n-a prea făcut valuri în tenisul mare. Dar e cățărat cumva, numai el știe cum, pe locul 85 mondial, are un nume mai italian decât Sinner, iar azi, în plină căldare australă, a luat primul set ca un mafiot cu misiune, a făcut break în setul trei și, după ce l-a văzut pe Sinner cum își cară ficatul dintr-un colț în altul, a zis că-i momentul să tragă oblonul. Să-l închidă. Să-l bată. Să facă istorie, practic.

Să-l prinzi pe Sinner clătinat și leșinat de căldură este ocazia vieții tale, iar regula de aur a tenisului spune să apeși pe pedală până când motorul intră în limitare și scoate fum pe sub capotă.
Numai că organizatorii aveau alt plan, ceva mai aerisit, mai avantajos pentru situația lui Jannik. Într-un moment de un dramatism birocratic absolut, oamenii care plătesc consumația de la Australian Open au scos de la naftalină regula de căldură extremă fix când Sinner își pierduse serviciul în setul al treilea și se pregătea de coliva sportivă. Scara de stres termic a scos cucul exact când trebuia, meciul s-a oprit, s-a tras acoperișul și s-a dat drumul la aer condiționat, oferindu-i lui Jannik 10 minute de aur în care să bea suc de murături și să-și reseteze sinapsele topite de soare.

---

Noul Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la AO.

---

Un timing demn de filmele cu Bruce Willis în care eroul e aproape terminat, dar cumva găsește într-un colț de buzunar o gură de apă vie și revine ca nou. Așa și Jannik: a ieșit înclinat, s-a întors vertical. Crampele pe care le acuza înainte de pauză, când Darren Cahill mai că-l ruga să se mai agațe de-un cârlig până trece setul, s-au transferat la adversar, de nervi. În opt minute s-a schimbat tot: meciul, temperatura, narativul. Sinner a revenit, a luat setul, a luat și meciul, și a plecat zâmbind la vestiare, unde a făcut un duș rece și s-a aplaudat singur cu mâna la ceafă, ca un tip care știe că norocul, regulamentul și instalația de aer condiționat joacă pentru el.

Spizzirri a rămas cu moralul și cu prosopul ude. Cu o performanță de care nu o să-și aducă aminte nimeni, că-n statistici nu va scrie nicăieri „aproape l-a rupt pe Sinner până când s-a închis tavanul”. Omul nostru n-a cerut pauză și compensații. A șezut spectator în primul rând, așteptând să vadă dacă Sinner era acasă când s-a-mpărțit norocul în San Candido.

De jucat, a jucat. O fi zurat el pe sub radar pentru că-i mai degrabă obișnuit cu calificările pe la Slam-uri, dar azi a avut radarul lui personal cu care l-a luat pe Sinner în timp ce italianul se târa prin localitate cu pistoanele topite. Până a intrat regulamentul în priză. Că, indiferent de cât de mult ne-ar plăcea sau nu, așa e tenisul mare: când căldura devine prea mare pentru campioni, se schimbă condițiile. Nu-i vorbă, decizia e corectă conform regulamentului. Aplicată la secundă. Întâmplător, fix secunda în care Sinner și-a pierdut serviciul și se ținea pe piciroange ca pe scobitori mâncate de carii.

N-ar fi rău să propunem și alte reguli care să aibă grijă de integritatea jucătorilor: dacă adversarul joacă prea bine, se oprește meciul și se aduce un psiholog. Sau o pizza. Sau ambele. Sau e adusă Naomi Osaka să urle „Come on”-uri până când îi sare ăluilalt țandăra. În fond, e sportul rege al democrației selective.

Până una-alta, Sinner merge mai departe, cu Darderi în vizor și soarele în coșmaruri. Iar Spizzirri merge acasă, cu fruntea sus. Poate puțin arsă, dar cu un set pe care i l-a luat lui Jannik în luptă egală, când încă nu se deschiseseră porțile Apocalipsei. E bun și-ăsta ca introducere într-un CV despre care vom vedea mai încolo cât de stufos se va dovedi.

---

Aș putea să vă povestesc exact la ce masă stăteam în restaurantul din Madrid în dimineața aia de ianuarie în care Stan a câștigat finala de la Australian Open împotriva unui Rafa Nadal care a părut ușor derutat, ușor accidentat, ușor obosit. Iar dacă mă concentrez puțin, aș putea chiar să vă spun ce-am mâncat în dimineața aia și cu ce sete am scris cronica acelui meci.

Și știți de ce mi-ar fi ușor să fac toate astea? Pentru că destinul, povestea, karma, spune-le cum vrei, m-au pus atunci în fața unei tastaturi, mi-au dezlegat bretelele și m-au lăsat să plutesc în gol într-unul dintre plonjoanele vieții mele. Australian Open 2014 este primul turneu de tenis în care mi-am făcut curaj să scriu cronici. Și, deși au trecut mulți ani și mii de texte de atunci, deși tenisul e complet diferit și noi îl vedem azi complet diferit, treaba asta va rămâne ștanțată pentru totdeauna undeva în acest colț de internet în care câteva zeci de mii de oameni citesc ce-mi fată mintea după meciurile în care niște oameni zboară – iar alții aterizează forțat – spre mingi.

Azi, ultima parte din povestea asta s-a transformat într-o poză cu zimți. Stan Wawrinka, specie pe care le dispariție care a supraviețuit erelor glaciare ale tenisului dominat de titani, a ieșit de pe Rod Laver Arena cu demnitatea unui rege care știe că coroana îi stă un pic strâmbă pe capul de 40 de ani, dar nu-i pasă de asta. A fost unul dintre puținii care a avut tupeul să le dea peste degete zeilor când aceștia credeau că Olimpul e proprietate privată.

Taylor Fritz s-a nimerit să fie adversarul de azi. Îl știm de ceva vreme, băiat cu față de placă de surf care joacă tenis ca un corporatist de top. Eficient, fără brizbrizuri, nu apare pe niciun poster prin vreo cameră de cămin, rar sclipitor, dar suficient de bun încât să-ți ia setul fix când n-ai chef să-l pierzi. Servește ași cu precizia unui contabil care calculează taxele. Azi, de exemplu, a trosnit 30 de bastârci care i-au dat îndeajuns de mult timp lui Stan să deruleze în minte momentele de glorie pe care le-a trăit la Melbourne. De altfel, ăsta a fost și contrastul din care s-a născut rezultatul acestui meci: atunci când nu e cu capul praștie, Fritz poate reprezenta o definiție modernă a eficienței, un fel de mașinărie care transpiră mai degrabă statistici decât emoție, în timp ce Stan a intrat pe teren cu reverul lui legendar, exponat muzeal care încă mai produce fiori reci în rândul adversarilor, chiar dacă picioarele îi mai trimit uneori mesaje de eroare de la centrul de comandă.

La 40 de ani, Stan a fost cel mai bătrân jucător care a călcat în turul trei la Melbourne din 1978 încoace, o vârstă la care majoritatea bărbaților se luptă mai degrabă cu montarea unui raft de la IKEA decât cu serviciile maglev ale lui Taylor. După un prim set pierdut la tiebreak, unde experiența lui Stan s-a făcut țăndări în zidul de servicii ale lui Fritz, elvețianul a activat modul 2014 și a măturat pe jos cu americanul în actul secund, 6-2. A fost cea mai răcoritoare paranteză într-o zi australiană caniculară. Arena a început să miroase a minune, a tenis dintr-ăla de țară, eco, pe care-l găsești doar în pivnițele vechi. Dar realitatea clasamentului și diferența de vârstă au început să muște din prospețimea lui Stanimal pe final de meci.

Fritz a rămas înfipt cu dinții în plan, a lucrat chirurgical în momentele cheie, a profitat de cele două break-uri din seturile trei și patru și a închis povestea cu un dublu 6-4, oprind un tren a cărui călătorie durează deja de două decenii. Stan pleacă plângând, mulțumind mulțimii care l-a purtat pe brațe, conștient că a fost ultimul lui dans sub soarele australian.

Fritz a tras cât trebuie, cât să treacă, ca de obicei. Iar Stan, cum a făcut mereu, a tras cât poate. Uneori diferența e minusculă, alteori e sfârșitul unei ditamai povestea.

Pentru că, oricât s-ar mai chinui unii șuvițari sau alții, nu mai avem jucători ca el. Nu mai avem oameni care par să joace dintr-o nevoie metafizică de a împunge realitatea cu un rever cu o mână. Nu mai avem oameni care, după ce au urcat Everestul tenisului, au coborât în challenger-uri cu demnitate, fără să se plângă, fără să se încurce în drame. Stan a făcut asta: s-a dus acolo jos, în salopetă, în praf, în hale fără public, și a luat totul de la capăt. Evident că nu mai avea nimic de demonstrat, dar omul nostru pur și simplu nu pare să știe cum să trăiască altfel.

În 2014, băiatul ăsta cu picioare butucănoase a câștigat în Australia un Slam împotriva unui Nadal care a părut, pentru câteva ore, muritor. Apoi a mai câștigat două. I-a bătut pe artiști cu propriile viori, atunci când alții spuneau că nu va mai exista muzică după concert. A fost Stanimal, dar n-a fost niciodată superstar, idolul sponsorilor, ba chiar destinul l-a așezat pe hartă așa încât să fie-n umbră chiar și atunci când era singur în vârf.

Și azi, când a ieșit din ultimul său Australian Open, publicul l-a aplaudat cum se aplaudă un bis reușit. Probabil pentru că, dintre toți, a fost cel mai sincer. Vârful care și-a păstrat cel mai bine legăturile, rădăcinile cu terestrul.

---

În meciul cu Sorana Cîrstea, din turul anterior, Naomi Osaka a descoperit arta subtilă a vorbitului fix în momentul în care adversara se pregătește de serviciu. Și nu o dată, ci repetat. Premeditat și-n serie, cum se zice-n drept. Pe fond, probabil Osaka voia doar să-și regleze fluxul interior de mindfulness. Practic, s-a înșurubat în capul Soranei ca un telefon care cântă-n timpul unei piese de teatru.

Sorana a făcut ce ar fi făcut orice jucătoare care nu vine la meci direct din camera de crioterapie: a reclamat gestul. Civilizat, clar, fără dramolete, direct la arbitra de scaun, așezată acolo ca să ia la cunoștință. Dincolo, Osaka a fost fluture care dă senin din aripioare între obuze. Apoi, la final de meci, când Sori i-a bătut obrazul (frumos, românește, ca la chioșc), Naomi a făcut ochii mari de mirare, de parcă aterizase pe teren acum trei secunde, nu era din localitate. Și nu doar că s-a mirat, s-a și rănit emoțional. Cum să fie ea, ambasadoarea sensibilității mondiale, acuzată că a făcut ceva incorect? Ea, care vine cu certificat laminat de fragilitate. Văicărița.

A fost un moment care definește tot ce e în neregulă cu sportul gătit în exces în social media: când ești prins cu mâța-n sac, plângi că ești alergic la blană. Și dacă mai ai și o cohortă de fani care confundă empatia cu scutirea de responsabilitate, orice tentativă de a-ți fi trasă atenția devine abuz.

Numai că lumea tenisului real, ăla în care servești, nu doar servești ca exemplu, a văzut clar ce s-a întâmplat și a reacționat ca atare. Lindsay Davenport și Martina Navratilova, două nume care au construit tenisul cu bătături în palmă, nu cu postări pe instagram, au ieșit public în apărarea Soranei. Dacă două legende spun că ai exagerat, poate e momentul să-ți iei liniștea interioară de mânuță și să vă așezați pe o băncuță în parc să vă reglați frecvențele.

Dar Osaka n-a apucat să reflecteze prea mult. Azi, cu o oră înainte de meciul din turul următor cu Maddison Inglis, a anunțat că nu mai joacă. Probleme medicale. Fără explicație concrete, fără context, o ceață densă de „corpul meu are nevoie de pauză” ambalată în ambiguitate terapeutică.

Pentru cititorii mai tineri aciuați pe-aici de puțină vreme, e important de știut că, atunci când a fost cazul (ca în finala de la US Open cu Serena, când a fost huiduită pe nedrept) am apărat-o pe Osaka. Am scris cu empatie, am înțeles, am fost alături de ea în grelele încercări. Ba chiar am anunțat-o ca șefă a WTA-ului, ceea ce-a și tins să devină înainte să descopere că după colț așteaptă d-alde Sabalenka și Swiatek.

Dar empatia nu e un voucher pe viață care-ți scutește ieșirile viitoare de consecințe. La Australian Open, Osaka s-a comportat ca o sportivă care a uitat că e într-o competiție, și nu într-un retreat spiritual sponsorizat de Nike.

---

Novak Djokovic a bifat victoria cu numărul 400 în turneele de Grand Slam, o bornă care pe un om normal l-ar trimite direct la pensie sau la băi termale pentru tot restul zilelor. Și plaja e destul de generoasă când mă refer la un om normal: de la mine pân’ la tine, trecând pe la Federer și Nadal. Dar pe Nole, treaba asta îl ambiționează, îl face doar să mai ceară un rând de adversari pe care să-i mănânce la micul dejun cu iaurt de păpădie degresat. 

În turul al treilea la Australian Open, victima de serviciu a fost Botic van de Zandschulp, altfel băiat bun cu suflet bun, chit că numele-i sună a factură la gaze în limba olandeză. Botic a încercat, în limitele proprii, să fie relevant pe Rod Laver Arena. A avut chiar și mingi de set în setul al treilea, dar să-l bagi pe Nole în corzi și să-l ameninți cu un meci lung e ca și cum ai încerca să stingi un incendiu forestier cu o greblă. Indiferent cât te-ai chinui, nu-l faci decât să ardă mai tare.

Sârbul a fost din nou în elementul lui pe Rod Laver, adică într-o stare de furie controlată care-i bagă în ședință până și pe călugării tibetani. S-a înfoiat la boxa lui, s-a certat cu spectatorii și a părut că a căutat apoi orice motiv de conflict pentru a-și umple rezervorul de energie. Novak e singura ființă de pe planetă care funcționează ca un panou solar alimentat de huiduieli: cu cât e publicul mai ostil, cu atât îi cresc lui procentajele la primul serviciu. 

Momentul de maximă tensiune al meciului n-a avut legătură cu sportul în sine, ci a fost cel în care Novak a decis să testeze reflexele unui copil de mingi. După un punct pierdut, a trimis mingea aiurea cu racheta la nervi, iar proiectilul a trecut la câțiva centimetri de capul copilului. Pentru câteva secunde a părut că ne uităm la primul episod dintr-un sezon neanunțat din Stranger Things: dacă te uitai atent, observai cum în cadru apare fantoma arbitrei de linie de la US Open 2020 pe care sârbul a verificat-o neanunțat cu mingea la epiglotă.

O linie de cod în karma a lipsit ca să se repete povestea de atunci, când lui Nole i-a fost reținut permisul de rachetă și a fost descalificat pentru aceeași mână nervoasă, dar ceva mai precisă. Acum a scăpat la mustață, și-a cerut scuze cu fața aia de „n-am vrut, jur că trecea un țânțar pe acolo” și a mers mai departe pe lungul drum spre titlul de slam 25, care pare ditamai autostrada până să intre-n întortocheatele catacombe Alacarazo-Sinneriene. Restul băieților pot doar să-i strângă mâna la fileu și să-i adune mingile. Ideal, de la distanță.