Era 3-1 pentru Sinner în setul al doilea când, în timp ce italianul se pregătea să servească, s-a auzit în tribune zgomotul inconfundabil al unui dop de șampanie. Fan entuziast sau semn divin, nu vom ști niciodată. Dar Sinner a luat-o personal și-a simțit în sunetul ăla un gong. Alcaraz avea 1-0 la seturi, făcuse primul pas ca un triplusaltist spre groapa cu nisip, dar Jannik s-a resetat, și-a scuturat cârlionții de sub șepcuță și-a decretat că pe-aici nu se trece.
Asta a părut finala de azi: o corectură, o reparație. N-a fost musai un meci memorabil – nu știu dacă mi s-a părut sau nu, dar parcă n-a mai fost explozie de puncte lungi, nici dansul ăla spectaculos și plin de necunoscut cu care ne obișnuiseră cei doi. Mai degrabă am asistat la o redistribuire a echilibrului universal, ceva ce trebuia să se întâmple, indiferent dacă zeii tenisului stau cu postere cu Carlos sau Jannik prin dormitoarele dintre nori. Sinner câștigase o grămadă de bucăți de meciuri împotriva lui Carlos, dar pierduse meciul. Azi, matematica și-a făcut treaba și-a returnat sumele integral. Plata nu a mai fost necuvenită.
Așa, cu meciul vă deranjez. Primul set i-a aparținut lui Alcaraz, la fel cum îl știm: curat, cu zâmbetul ăla cât un semicerc de handbal pe față și cu toate elementele naturale puse la locul lor. Sinner părea din nou băiatul prea politicos căruia-i lipsește un canin ca să fie fiară. A alunecat la o scurtă, a servit prost fix când manualul de tenis zice să nu o faci și s-a cam uitat la Carlos cum pleacă spre 1-0 la seturi. Părea firesc.
Clive Brunskill/Getty Images
Dar de-acolo, Sinner a făcut ce n-a mai făcut în nicio finală de Slam cu Alcaraz: s-a întors definitiv în meci și-a condus fără discuție, fără drept de contestație și corecturi suplimentare. A intrat în puncte și-n game-uri, s-a agățat de plan, a rupt scorul devreme cu un break și n-a mai scăpat frâiele unui cal care de multe ori a depășit limitele dimensiunii sale sălbatice. Roșcatul a servit ca un tirolez care a făcut armata în Elveția, a returnat ca un italian care n-a uitat că tot ce se-ntâmplă-n viață e personal și a jucat fiecare punct cu seriozitatea unui contabil care face ultima verificare înainte să trimită bilanțul la ANAF-ul de rit nou.
Fiecare set care-a urmat a cântat după aceeași partitură: Sinner rupe când trebuie, ține, servește, închide. 6-4, 6-4, 6-4. De trei ori. Control și echilibru, fix ce-avea nevoie la Paris și n-a avut.
John Walton/PA Images via Getty Images
Alcaraz a încercat, n-a fost spectator cu loc la VIP, dar n-a fost nici Carlos™, cel care ajunge mingile și dacă le varsă adversarul în scurgerea chiuvetei. A alergat, a lovit, a salvat mingi imposibile, dar cumva, în spatele imaginilor pe care le vedeam, părea că face toate astea ca să țină meciul în viață, nu ca să-l câștige. Între ei s-a așternut, pentru prima oară într-o finală, o senzație ciudată: Sinner era mai bun și mai calm, mai stăpân pe joaca de pe teren, dar – în plus – părea că știe în fiecare secundă ce face și mai ales de ce face ce face.
Totul a curs, cumva, așezat. Calm. Inclusiv finalul, care la Paris a fost preluat din filmele lui Hitchcock, aici s-a legat simplu și fără efort de firul epic, ca-n Hemingway. Puncte bonus pentru Sinner pentru că n-a reciclat aruncarea-n țărână pe care o vedem deja la fiecare finală de turneu. Italianul a rămas în picioare și-a ridicat brațele, un soi de Om Vitruvian în alb complet – mulțumim tradiției de la Wimbledon că nu i-a lăsat pe ăștia de la Nike să-l îmbrace iar ca pe un ou de Paște.
John Walton/PA Images via Getty Images
Sinner devine primul italian care câștigă la Wimbledon. Peste asta, totul s-a întâmplat cu o maturitate și-un no bullshit vibe care-i lipsește Italiei în orice alt domeniu în afară de ristretto și fundași centrali.
Alcaraz a zâmbit și-a acceptat înfrângerea, cum fac băieții crescuți frumos care știu că oricum va avea în față o cisternă de ocazii să-și ia revanșa. Apropo, încă nu s-a activat niciun naș care să vâre-n nomenclator duelul ăsta. Sinnaraz? Alcanner? Carnik? Jannos? Szervusztok, jo napot kivanok.
Bineînțeles că spaniolul știe foarte bine că Sinner nu l-a bătut cu un miracol, ba chiar Jannik a folosit aceeași rețetă cu care Carlos câștigase Parisul: sânge, minte și milimetri. Dacă e să numărăm miracolele, ele nu s-au întâmplat azi, ci în optimi, acum o viață, într-un colț aparent banal de tablou, în momentul în care Grigor Dimitrov îl conducea cu 2-0 pe Sinner, dar a abandonat în mijlocul petrecerii. E modul destinului de a-ți lăsa indicii.
Ezra Shaw/Getty Images
Daniel Kopatsch/Getty Images
Clive Brunskill/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Wimbledon ți-au fost oferite de Porsche
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
