Dacă epoca inteligenței artificiale ne aduce un tenis ce va fi acaparat de roboți, finala dintre Sinner și Zverev e dovada că ne-am putea adapta. Ar presupune niște vremuri în care inginerii nu ar mai pune accent pe expresii faciale și ar sparge toți banii de R&D pe perfecționarea unui backhand cu două mâini care să nu rupă în timp cablurile din membrele superioare ale produsului. Dar, pe de altă parte, cam asta primim și acum.
Fără emoții și fără scurgeri de emoție, Jannik Sinner începe anul 2025 direct din avion. Dintr-o finală în care lui Zverev nu i-a ieșit nici măcar momentul în care a vrut să își spargă racheta pentru că a lovit-o de geantă, rămâne trofeul și un joc ce-a părut rezultatul muncii unui elev pregătit pentru olimpiada de matematică și care se prezintă în ziua decisivă cu răspunsurile deja scrise în foaie.
Faptul că i-am văzut pe teren pe numărul 1 și numărul 2 te face să te întrebi dacă Connect-R nu avea cumva dreptate când a zis că cifra 2 nu există. Dacă nu ar fi avut de plătit avocați vreme de atâția ani, Zverev ar fi putut să investească în munca unor oameni care să studieze ce reacții chimice i se pornesc între urechi atunci când intră într-o arenă cu adversari, fani și – în special – un trofeu de Grand Slam.
Și chit că nu am de unde să știu sigur, bănuiesc că Jannick a știut asta și inclusiv din acest motiv a trântit ușile din primul set, ca să facă zgomot în sala mare și Zverev să nu mai audă muzica pe care își învățase dansul. La 4-3 și cu Sascha la serviciu, Sinner a dus polonicul până pe fundul oalei și a scos cărnița aia bună și fragedă, care produce patru mingi de break și pasul decisiv spre câștigarea setului, asta în timp ce Zverev încă își aștepta rachetele de la racordat, semn că pricepuse că vine momentul în care le va sparge.
Foto: Darrian Traynor/Getty Images
Echilibrul poate fi și el o iluzie, mai ales când e rodul unei strategii. Iar lecția asta ne-a mai fost încă o dată predată în setul doi. Vi s-a părut că Zverev a avut o șansă? Și mie. Și lui. Nu și lui Sinner, care, ca un bun contribuabil, s-a așezat la coadă și a așteptat momentul în care să își depună declarațiile și să se numere din nou printre cei favorizați de soartă, care primesc bani de la stat și nu îi dau.
Pentru că dintre cei care știu răspunsul nu are cine să mă tragă la răspundere, mă arunc să spun că una dintre problemele lui Zverev a fost aceea că a greșit apărându-se, nu riscând. Dacă a trimis în fileu, a fost pentru că nu a putut returneze ce primea de la Sinner, nu pentru că încerca ceva ce, măcar teoretic, i-ar fi putut aduce vreun avantaj.
Iar ăsta e meritul lui Sinner și o modalitate justă prin care să câștigi meciuri: obligându-ți adversarul să-și bage mâinile în ciur nu pentru că acolo e premiul, ci pentru că l-ai convins că în orice alt loc pericolul e semnificativ mai mare.
Setul trei a fost apoi unul al gândurilor de dincolo de tenis: eu de exemplu stăteam să îmi dau seama dacă Sinner, cu mâinile cu care ține racheta ce câștigă aproape fiecare tiebreak și meci de finală, poate să ridice și cupa rezervată câștigătorului. A părut de altfel cea mai grea parte a unei finale în care Zverev nu a avut răspunsuri: nici pentru Sinner și nici pentru persoana care, înainte de discursul de la festivitate, i-a strigat cât au ținut-o plămânii „Australia believes Olya and Brenda!”.
Foto: Darrian Traynor/Getty Images
Acum însă Sinner rămâne cu trofeul, dar fără Darren Cahill, omul care se poate retrage din antrenorat după ce a dus trofee de Grand Slam pe la toate națiile ce altfel nu ar putea spera la mai mult de-o mămăligă sau pizza fără ketchup.
Iar Sinner rămâne șeful asfaltului, aflat la un nivel la care își face colegii de circuit să se roage pentru încălzirea globală și interzicerea aerului condiționat, așa încât toate meciurile să se joace afară și, de preferat pe zgură, presupunând că asta se mai alege de planeta asta în următorii patru ani în care ne conduc prin viață Trump, Musk și Zuckerberg.
Și dacă cineva vă întreabă azi pe stradă ce rămâne din finala asta, rețineți că Alexander Zverev nu a avut în trei ore de joc nici o minge de break pe numele lui. Adică definiția potențială din DEX a ideii că „nu a avut nicio șansă”.
Foto: Hannah Peters/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.
K. Siniakova / T. Townsend – S-W. Hsieh / J. Ostapenko: 6-2, 6-7, 6-3;
După ani de zile în care ne-a fost combustibil de glumă pentru orice zi în care ciorba cronicii risca să aibă doar lichid transparent fără sare și piper, vine momentul în care Nănașa să aibă parte de un moment de glorie. Nu dăm noi trofee de Grand Slam și oricum nu i-am fi dat și să le avem, dar dăm acces în cronicile din zilele finalelor. Mai ales că a fost și la cererea publicului.
Și cum cronicarii voștri iubiți sunt niște sclavi ai dorințelor fanilor și dușmani declarați ai dimineților cu somn liniștit în luna ianuarie, evident că m-am trezit cu noaptea-n cap să o văd pe Ostapenko împingându-și partenera de 39 de ani spre momentul în care preferă retragerea și zile fără călătorii în China neo-comunistă, dacă alternativa e să joace turnee de dublu în care partida se transformă într-un efort parental de a struni un copil irecuperabil din punct de vedere stilistic și educațional.
Foto: Cameron Spencer/Getty Images
Cinste ei însă, Ostapenko joacă finale de dublu și își contrazice toate neamurile ce i-au transmis la multe mese de Crăciun că, dacă mai continuă să arunce perișoare-n colindători, vecinii văd și va sta singură toată viața. Uite că se poate. Nu îți garantează însă nimeni că relațiile pot atinge succesul deplin, mai ales când reușita înseamnă trofee de Grand Slam. Și mai ales când dai peste perechea Siniakova-Townsend.
Ca să îl citez pe Lacina Traore când vorbea despre antrenorul lui de la CFR Cluj, Siniakova „e mamăl și tatăl” probei de dublu feminin la ora actuală. Fata și-a cam tras picioarele prin el circuit de simplu și acum face mentorat cu jucătoare încă aflate în dubiu. Procesul i-a adus 10 trofee la nivelul ăsta, iar alăturarea lui Townsend, care avea deja unul, le transformă în genul de power couple de care nu vrei să dai atunci când muzica începe să cânte și ringul de dans e deschis.
În primele game-uri din meci mi s-a părut că Ostapenko insistă să joace în proba de dublu pentru că acolo poate scoate din minți nu doar o adversară și arbitrul, ci două adversare, colega de echipă, arbitra și toți cei care se află în contact cu meciul. După care mi-am dat seama că asta e deja matematică de nivel complex și discuția nu își are locul. Chiar dacă Ostapenko și Hsieh au revenit în setul secund de la 2-5, tiebreak-ul a liniștit foarte rapid apele din oală.
E un calcul simplu care elimină din ecuație orice potențial talent din jocul de simplu atunci când bariera e reprezentată de un cuplu de dublu care știe unde are de ajuns și care sunt mijloacele. Și – să ne ierte dumnezeii tuturor popoarelor – de astfel de gânduri nu o poți suspecta pe Jelena.
Însă o poți bănui că va mai ajunge în astfel de contexte, pentru că fata asta are o calitate care a dus-o peste tot pe unde a ajuns: din rațiuni de conexiune lingvistică eșuată sau durere-n apendice, pe Jelena Ostapenko nu o interesează ce crede oricine are alt nume ce nu e Jelena Ostapenko. Iar asta-i ceva ce am putea respecta în orice zi.
Foto: Cameron Spencer/Getty Images
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
