Iva Jovic este povestea frumoasă a acestui Australian Open. Nu-i neapărat o surpriză apărută din neant, pentru că fata a început turneul din postura de cap de serie 29, dar nu cred că-s mulți care se așteptau ca ea să ajungă în sferturi. Cu atât mai mult să ajungă în sferturi fără să piardă vreun set, basculând-o pe Paolini în turul al treilea și după o victorie cu 12-1 contra Yuliei Putintseva în optimi. Ca să înțelegem traiectoria americancei, anul trecut prin aprilie juca o finală de ITF cu Irina Bara la Charlottesville, pe zgură, unde o expedia pe a noastră cu un scor identic, semn că Iva nu are milă de nimeni, indiferent de fusul orar, de suprafață sau de mărimea cecului de la final.
Dacă te uiți pe tabloul feminin și-i vezi prenumele, ai tendința să crezi că cineva de la tipografie a făcut o gafă și a scris greșit numele lui Swiatek. Dar Jovic nu-i poloneză, ci americană cu software sârbesc, un fel de Tesla care funcționează cu răchie de Leskovac. Jovic este un amestec fascinant de jemanfișism californian și determinare balcanică, o jucătoare care transformă tenisul într-o activitate relaxantă de duminică, în timp ce de partea cealaltă a fileului se declanșează apocalipsa.
Clive Brunskill/Getty Images
Jocul ei l-a făcut pe Boris Becker să o compare cu Martina Hingis, ceea ce în lumea tenisului e ca și cum ai spune despre un puști că driblează ca Ronaldinho în zilele bune. Și e corect ce zice Becker (proverb german: fă ce zice Becker, nu ce face Becker). Pe teren, Iva te face să uiți că are doar 18 ani, în timp ce adversarele ei, cum a fost cazul Putintsevei, par că au fost trimise acolo doar ca să verifice dacă fileul este montat la înălțimea corectă.
Yulia Putintseva a trăit un coșmar de 53 de minute în care singurul lucru pe care l-a putut controla a fost numărul dumnezeilor trimiși spre cine-o fi fost la primire acolo sus. După ce în turul anterior s-a războit cu fanii turci și a dansat pe huiduielile apăsate al publicului supărat că a aliminat-o pe Zeynep Sonmez, rusoaicazaha a descoperit că în fața lui Jovic nu te ajută nici dansul, nici urletele. Iva a măturat cu ea pe John Cain Arena, lăsând-o pe Yulia să câștige un singur game, probabil din pură curtoazie sportivă. Alte statistici grăitoare ale Yuliei: nouă puncte câștigate într-un set întreg. Patru lovituri câștigătoare într-un meci. Nouăsprezece erori neforțate. Practic, a fost o execuție publică în care americanca a arătat că sfaturile primite de la Novak Djokovic, unchiul onorific care îi explică cum să deschidă unghiurile, sunt mai valoroase decât orice curs de management al furiei.
Clive Brunskill/Getty Images
Novak, care se pare că și-a luat rolul de mentor în serios, a confirmat că-i dă sfaturi pe sub mână copilei, iar Iva l-a ascultat cu sfințenie și a devenit elevă olimpică la mate: nu se grăbește, nu face spectacol inutil și pare mereu cu două exerciții înaintea ta. Rezultatul este un loc în sferturi, performanță pe care nicio adolescentă n-a mai reușit-o fără set pierdut la Melbourne de pe vremea când Venus Williams încă nu știa că va juca tenis până la 60 de ani.
Urmează intrarea în Top 20 WTA, dar și testul suprem împotriva Arynei Sabalenka, despre care am învățat îndeajuns de multe încât să știm că nu prea cunoaște ce-i aia diplomație pe terenul de tenis.
Iva a declarat în mod repetat că vrea să joace cu cele mai bune jucătoare ca să vadă unde se află, dar s-ar putea să descopere că Sabalenka nu e nici Irina Bara, nici Putintseva într-o zi proastă. Va fi un duel între liniștea chirurgicală a americancei și decibelii bielorusei, un meci în care Iva va trebui să demonstreze că pedigree-ul sârbesc e suficient de rezistent la bombardamentul cu proiectilele bieloruse.
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
Există momente în viață cum sunt acele dimineți de duminică în care te trezești plin de speranță și decizi să montezi singur mașina de spălat vase fără să te uiți pe instrucțiuni, convins că instinctul tău de inginer de ocazie va învinge logica structurată a constructorului. Că ai mai făcut, că știi tu mai bine. Tommy Paul a intrat pe Rod Laver Arena cu exact aceeași încredere oarbă, crezând probabil că dacă l-a mai bătut pe spaniol înaintea erei noastre, legile universale ale tenisului se vor suspenda automat pentru el și-n 2026. Carlitos l-a sufocat însă pe Tomiță metodic și cu ubicuul zâmbet pe buze, ca la o extracție fără dureri a măselei de minte.
Paranteză. Am văzut meciul ăsta pe zgură, în vara anului 2024, la Paris, când tabloul Jocurilor Olimpice i-a împerecheat pe cei doi pe Chatrier. Și-a fost fix ca atunci: Tommy Paul, care dacă mă-ntrebi pe mine a fost cel mai talentat junior din valul actual de americani din ATP, dă impresia pentru câteva puncte că poate să-l bage pe Carlos în chingi, dar totul se năruie în 10 minute în care yankeul uită că-i la meci și are blank-uri de concentrare. Cu Alcaraz, blank-urile astea înseamnă autoflagelare definitivă și înfrângere.
Tommy a încercat și la Melbourne să fie shot-maker, dar s-a prins repede că-n fața lui se află o versiune alcaraziană care și-a descărcat și instalat în sistem tot internetul în materie de tactică și deplasare în teren. Primul set s-a decis într-un tiebreak care a durat cât o nuntă de trei zile, mai ales că un spectator a avut nevoie de asistență medicală fix când tensiunea era mai mare decât cotele apelor Dunării la schimbul de anotimpuri. Paul, care până atunci reușise să țină la tăvăleală și-și păstrase nasul deasupra apei, s-a răcit pe scaun, așteptând ca medicii australieni să-și facă treaba. Când s-a reluat jocul, a început cu o dublă greșeală, cu eleganța unui chelner care varsă tava cu pahare la o recepție oficială.
În rest, jocul a fost strâns, scorul dovedește asta, dar realitatea a fost clară. Americanul n-a condus în niciun moment pe tabelă, a fost mereu cel care încerca să se țină de lider. Dincolo, Carlos a executat retușuri chirurgicale aplicate în momentele în care sângele curge cel mai repede: final de tiebreak, game-uri la 5 egal, mingi importante care pică la fileu ca o monedă-n aer. Și ghici cine-a prins tot timpul fața câștigătoare. Nu știu dacă e corect să-i zicem noroc, însă. Vorba aia: dacă pokerul ar fi joc de noroc, n-ar câștiga mereu aceiași oameni.
Alcaraz a zis după meci că n-a simțit presiune, că se simte „confortabil”. Pare cuvântul lui preferat, mai ales de când a început să lege două fraze în engleză. Plus că are rezerve de energie cât să alimenteze o hidrocentrală din Murcia, ceea ce e o veste absolut groaznică pentru oricine nu se numește Sinner sau Djokovic. Restul circuitului, inclusiv bietul Tommy Paul, pare format din simpli voluntari trimiși să verifice dacă spaniolul mai are vreo slăbiciune umană. Care descoperă de fiecare dată că un meci contra lui Carlos devine o misiune din ce în ce mai complicată pe măsură ce trece timpul. Urmează localnicul Alex de Minaur într-un meci în care se va scrie manualul de deplasare pe teren pentru următorul deceniu.
Aryna Sabalenka a descălecat pe Rod Laver Arena pentru meciul din optimi cu pofta de distrugere a unui meteorit care a ratat dinozaurii și s-a răzbunat pe o biată adolescentă din Canada. Victoria Mboko, speranță în curs de confirmare din țara politeții excesive, n-a apucat să scoată capul din prosop. Primul set a fost un măcel administrat cu precizie de ceas robotic, un 6-1 în care Sabalenka a lovit mingea cu exactitatea unei foreze industriale și a greșit doar cât să nu pară robot. Am deslușit în urletele ei un soi de ură atât de precis direcționată, încât părea că a venit la meci ca să recupereze o datorie veche de la fiscul din Toronto.
În setul secund, lucrurile au devenit „tricky”, cum zice Aryna când vrea să pară modestă, deși adevărul e că a început să se relaxeze ca o mătușă milionară care după un pahar de prosecco îți dă la fiecare vizită câte 10.000 de euro să ai de-un suc.
Când scorul din setul doi a ajuns la 4-1 pentru jucătoarea din Belarus, publicul se uita mai degrabă la ecranul cu programările următoarelor meciuri decât la ce se întâmpla pe teren. Sabalenka părea deja în sferturi, Mboko părea deja în vestiar. Dar tenisul are prostul obicei de a-i pedepsi pe cei care se grăbesc spre linia de sosire. Într-o răsturnare care a adus brusc aer în tribune, Mboko a început să joace cu mintea limpede și mâna caldă. A recuperat un break, a salvat trei mingi de meci, a făcut-o pe Sabalenka să urle la rachete, la fileu și, cel mai probabil, în gând, la divinități din mai multe mitologii.
Mboko a profitat de momentul de caritate al bielorusei, a salvat tot ce era de salvat și a împins meciul în tiebreak, sperând probabil că soarele începe să răsară pe strada ei.. N-a fost să fie, pentru că Sabalenka a activat modul tăvălug și a bifat al 20-lea tiebreak câștigat consecutiv la Slam-uri, o cifră impresionantă care îl trimite pe Novak Djokovic la secțiunea „foști recordmeni”.. Să-l depășești pe sârb la capitolul sânge rece e o performanță care merită sărbătorită cu un urlet sănătos, probabil primul care a avut și sens.
Urmează la rând alt puiuț din noua generație, Iva Jovic, o americancă de 18 ani despre care scriem imediat cronică și care se laudă că-n timpul liber primește sfaturi de la Nole. Dar Sabalenka e deja la recuperare, își lustruiește corzile vocale și racheta pentru o nouă sesiune de demolări controlate, în timp ce restul fetelor de pe tablou caută asiduu pe net adăposturi anti-aeriene eficiente.
Viața îți oferă uneori ironii în tușe groase. Mai vorbim azi despre una un pic mai jos, cea din turneul de juniori. Ceva mai târziu în ziua australiană și mai spre dimineață în cea românească, americanul Learner i-a predat o lecție de umilință în trei seturi scurte seniorului Daniil Medvedev, profesor emerit în arta de a scoate adversarii din minți. Anul trecut, cei doi jucau la Melbourne un thriller de cinci seturi. Azi, Medvedev abia ce-a adunat game-uri care umple un set. Nu-i tocmai evoluția pe care o spera Înălțimea Sa.
Tien a avut nevoie de un timeout medical după doar zece minute de la start, pentru că nasul a început să piardă ulei. După ce și-a îndesat trei cutii de șervețele în nări ca oprească revărsarea barajului, americanul l-a transformat pe Dănilă într-o variantă confuză a unei caracatițe care a uitat cum se folosesc tentaculele. Rusul, maestru al lamentărilor către propria lojă, a privit neputincios cum Tien montează tenis pe bandă de producție. Primul set, un 6-4 care urma să se dovedească cel mai strâns moment din meci, a fost un fel de amuse-bouche înaintea covrigului consumat ca fel principal. Un 6-0 care va rămâne cu siguranță în amintirea lui Medvedev pentru că este pentru prima dată când rusul a semnat de primire pentru un bagel la un Slam. Omul cât trăiește-nvață.
Dănilă a bifat astăzi toate etapele unei crize existențiale. Monologuri cu banca, gesturi ample către echipă și un scor care ar fi trebuit, în mod normal, să fie acompaniat de o sirenă de alarmă în fundal. Tien l-a și golit complet de idei pe Medvedev, ceea ce nu-i ușor, pentru că rusul are de obicei un plan A, B, C și trei de rezervă scrise pe șireturi. Azi, omul-spaghetă a bifat 11 game-uri pierdute la rând, o performanță care îl recomandă mai degrabă pentru un curs de meditație profundă decât pentru sferturile unui turneu de Slam. Medvedev a încercat după meci să ne explice, cu logica lui specifică de inginer, că a încercat să „disturbe” ritmul americanului, dar că efectiv n-a avut nicio soluție.
Medvedev rămâne să analizeze de ce stângacii îi provoacă alergii atât de severe, în timp ce Tien merge în sferturi să-și continue ascensiunea, devenind cel mai tânăr sfert-finalist de la Nick Kyrgios încoace. Urmează Zverev, un alt test serios, dar după ce l-ai făcut pe Medvedev să arate ca un turist rătăcit în propriul oraș, totul pare posibil.
Să vezi cum e când viața îți dă mingea printre picioare.
Yannick Alexandrescu, unul dintre cei mai talentați juniori din lume – e cocoțat pe locul al doilea în clasamentul mondial al băieților as we speak – a decis la finalul anului trecut să lase sarmalele pentru supa de ceapă. Omul are 18 ani, dar s-a prins destul de repede că în tenisul românesc te susții singur sau nu te susține nimeni și a decis să accepte oferta Federației din Franța pentru a juca sub steagul colegilor graseiați. Tot tricolor, da’ un pic decolorat pe centru. Nu judecăm, mai ales de când știm poveștile tururor fetelor care au scos capul în tenisul mare după ce practic și-au construit singure o carieră de vânzări înainte de a învăța să așeze overgrip-ul. Și asta-ți poate lua energia și timpul și viața, drept pentru care mulți sportivi renunță înainte să ajungă să se bată cu colegii din alte țări pe la turnee. Când e mai greu să ajungi la turneu decât să-l câștigi, problema tinde să fie sistemică.
Așa, deci. Yannick e adoptat de francezi by choice, deci, chit că faptul că vorbește limba română îl va păstra în luneta cronicilor mult și bine de acum înainte.
Yannick Alexandrescu. Foto: Daniel Kopatsch/Getty Images
Cum ziceam, însă, viața e jucător tehnic care știe să-ți dea urechi când ți-e lumea mai dragă. La primul Grand Slam de juniori la care participă din postura de coleg de țară cu Monfils, fratele nostru plecat pe urmele lui Cioran, Eugen Ionescu, Brâncuși și Bănel Nicoliță a picat pe tablou cu un român. Matei Tudoran. Și el printre cei mai buni juniori din lume (locul 32). Cei doi au fost mult timp colegi pe la loturile de juniori, au împărțit sticle de apă, autocare, avioane, racordaje, prosoape, nevoi, succese și ce-și mai împart jucătorii de tenis când își împart, deci se cam cunosc pe față și pe dos.
Deși ultimul meci oficial dintre cei doi, jucat în vara anului trecut pe zgură, s-a lăsat cu victoria grea a lui Yannick (6-1, 6-1 la Bytom, în Polonia), asfaltul australian l-a învârtit pe proaspătul francez ca pe crêpe și victoria s-a dus la Todoran în ceea ce se va fi dovedit una dintre puținele cazuri în care Clujul bate Parisul. Au fost două seturi: unul foarte echilibrat, celălalt ceva mai unilateral dezvoltat. 7-6, 6-2.
Matei Todoran. Foto: Daniel Kopatsch/Getty Images
Interesant este că Todoran a mai jucat o singură dată pe un tablou principal de juniori la un Slam (US Open, anul trecut), unde a pierdut în primul tur. Așa că ceva ne spune că-n meciul ăsta, jucat în creierii nopții românești de sâmbătă spre duminică, a fost un pic mai mult decât tenis simplu între doi băieți care stau la marginea majoratului. Și-asta ne face să sperăm că vom avea distracție în următorii ani.
Deocamdată, stăm cu ochii ca pe butelie pe Matei, clujean care se antrenează la academia de tenis a lui Ivan Ljubicic. Iar adevărul e că ne este cam dor să mai scriem de băieții noștri prin cronici, după un ultim deceniu în care fetele au cam arestat tenisul.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
