Begu fără filament

Ambasadoarea Muncii în tenisul românesc a revenit astăzi cu un nou episod din foiletonul carierei. Trei ore și-un sfert a durat meciul Irinei cu nemțoaica Siegemund, perioadă în care Schmiedlova și Giorgi, de exemplu, au plecat de la hotel, s-au încălzit, au jucat meciul, și-au strâns mâinile, au făcut un duș cinstit și au ajuns din nou la hotel, apoi au sunat la oamenii de la tehnic, crezând că li s-au blocat televizoarele.

Dacă partidele jucate de Irina ar fi preparate culinare, a noastră n-ar produce decât dish-uri slow cooked, lăsate să se maturizeze în liniște vreo 24 de ore în cuptor. Nu neapărat pentru că-și dorește asta – Irina are, totuși, 32 de ani, iar asta e o vârstă la care ai prefera să-ți petreci orele la masaj și cu muzică chillout în căști, nu alergând după mingile-cârlig pe care ți le varsă la infinit nebuna de Siegemund, colegă de generație cu Irina, dar colegă de stil mai degrabă cu Monica Niculescu featuring Mattek-Sands. Ci pentru că Begu joacă tacticos, așezat, fără grabă. Dacă n-ai ști că-i născută în București, ai băga racordajul în foc că și-a petrecut copilăria analizând atent răsărituri și apusuri consecutive într-un sat plin de fum și de miros de brad din județul Alba. Irina joacă tenis-Rebus, nu tenis-Integrame, e restaurant cu stele Michelin, nu Fast Food. Și-i place munca asta apăsată și se hrănește din scrâșnetul dinților, iar creierul primește endorfine când timpul se dilată.

După un prim set în care s-au învârtit pe deget break-urile ca brelocurile cu Mickey Mouse la Disneyland, Irina a părut călare pe situație până la 7-5, 5-4. Așezată, cumpănită, Irina a avut răspuns calm la orice încercare de ieșire în decor a adversarei sale. Apoi, în doar trei game-uri, Siegemund a întors setul, a reintrat în meci și partida a prins miros de cârnați și Oktoberfest și s-a prăvălit peste Irina, care la începutul setului decisiv respira greu și căuta busole prin tribune.

Dacă eram la fotbal, Siegemund ar fi trebuit să fie Real Madrid ca să-și permită o revenire de genul ăsta la ultima strigare. În tenis, însă, un gol la vremea lui bagă meciul înapoi în râșniță.

În decisiv, Irina s-a clătinat vizibil, ca un boxer care-și așteaptă pocăința. Părea că încălțările i-au intrat în ciment până la glezne și că lovește doar mingile la care-i dă voie anvergura brațelor să ajungă. Apoi, spre final, Irina a primit un ultimul impuls voltaic în baterie și a încercat o revenire de la 1-5, dar a găsit poarta de îmbarcare închisă când a ajuns la ghișeu.

Șase ore a stat Irina pe teren în cele două meciuri pe care le-a îndesat adânc în propriile artere anul ăsta la Melbourne. Pe vremuri, Serena Williams ajungea în finalele de Slam petrecând ceva mai puțin timp decât atât.

Rămânem fără ai noștri în probele de simplu de la Australian Open. De acum va trebui să vă bazați pe cronici ca să știți că turneul ăsta încă există. Până duminica viitoare.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Michael Mmoh – Alexander Zverev: 6-7, 6-4, 6-3, 6-2

Imaginați-vă că naționala României, eliminată ca de obicei în calificările Campionatului Mondial de Fotbal, ar fi fost chemată să joace totuși anul trecut în Qatar doar pentru că una dintre celelalte echipe a rămas fără jucători apți din cauza unei toxiinfecții alimentare. Și ajungea omul nostru Alibec la Doha și, în loc să se-nfigă în prima șaorma, începea să dea goluri pe bandă rulantă și să câștige meciuri prin grupă, calificându-se mai departe.

Cam asta e povestea lui Mihăiță Mmoh, care acum o săptămână era eliminat în calificări de australianul Vukic, dar a intrat pe tablou ca Lucky Loser și azi a băgat nasu’-n tort după ce l-a eliminat azi în turul al doilea pe ditamai Sascha Zverev. E adevărat că „ditamai” ăsta se referă în special la înălțime, pentru că metafora s-a desumflat și așteaptă din nou drojdie după ce Sascha a stat pe bară o jumătate de sezon anul trecut, cu o gleznă atârnată pe sfoară la uscat.

Dar Mmoh nu dă doi cenți cinstiți pe contextul geopolitic și fizioterapeutic al adversarilor: acest Monfils cu pașaport american se califică în premieră în turul al treilea și se pregătește să se bată cu JJ Wolf, un alt american de rit nou care pare scăpat de la filmările pentru Tiger King 3. Câștigătorul va juca probabil cu Ben Shelton, alt american ieșit recent din ou.

Nu știu cum vedeți voi treaba asta cu Next Gen și New Gen, dar pare că americanii și-au cumpărat un sfert de tablou la Melbourne ca să joace ei între ei, dacă pe d-alde Nole, Alcaraz, Nadal, Rune, Tsitsipas și tot așa nu prea pot să-i bată.

Jenson Brooksby – Casper Ruud: 6-3, 7-5, 6-7, 6-2 

Dacă ați observat că am ratat un nume în enumerarea de mai sus, e treabă intenționată. Pentru că omul nostru Ruud, finalist fără glorie la Roland-Garros și US Open anul trecut, a făcut alergie la albastru și a fost drenat de americanul Brooksby în al doilea tur de la Melbourne.

Au fost patru seturi, dar la fel de bine puteau fi doar trei dacă lui Jenson nu-i tremura mâna pe overgrip când a ratat trei mingi de meci în manșa a treia a meciului. Dar Brooksby a arătat în partida asta că acel 6-1 pe care i l-a administrat nonșalant lui Djokovic în primul set al meciului pe care l-au jucat cei doi anul trecut la US Open nu i-a căzut la loz în plic. Și că tipul ăsta de 22 de ani care joacă-n stil Andy Murray, adică defensiv și enervant până la pulpa caninilor pentru adversar, are toate țevile trase pentru a transporta aur prin circuit în următorii ani.

E prima participare a lui Jenson la Australian Open, de altfel. Și deja și-a lăsat amprentele pe pereți, cum se face atunci când vrei să te faci auzit într-o lume în care toată lumea încearcă să atingă lavabila.

Novak Djokovic – Enzo Couacaud: 6-1, 6-7, 6-2, 6-0

Eh, vedeți de ce nu trebuia să ratați orele de franceză de la școală? Pentru că vine o zi dintr-o lună ianuarie în care îți apar niște grămezi de grupuri de vocale în față și nu știi cum să le negociezi.

Numele băiatului care la un moment dat mi ți l-a-ntins pe Nole la maximum, demonstrându-i ductilitatea, ne era necunoscut până azi. Are 27 de ani și a început la Melbourne de undeva de pe locul 200 mondial, așa că până și pentru Nole o fi părut o bornă binevenită în contextul în care sârbul vostru preferat apare de ceva vreme pe teren cu o coapsă împachetată ca mumiile egiptene. E un secret absolut ce ascunde Nole acolo. O accidentare, bineînțeles, dar nimeni nu știe cât e de gravă și până unde va ține elasticul.

E adevărat că sub acei kilometri de bandă se pot ascunde și cele nouă trofee ale lui Nole la Melbourne. Poate-o fi dat de vreun profesori-vraci care i-a zis, în timpul liceului, că nu poți să ajungi la 10 dacă nu dovedești prima dată că ai ajuns la 9.

Așa, cu tenisul de azi. Trei seturi în care Nole i-a înnodat intestinele cu andrelele domnului Couacaud, căruia o să-i zicem, simplu, Enzo. Că-i mai ușor. A mai fost un set în care nu știe nimeni ce naiba s-a întâmplat, dar care l-a făcut pe Djokovic să zacă pe terenul ăla ceva mai mult decât e cutuma la Melbourne în tururile matinale, când încă te obișnuiești cu ritmul vieții australiene după ce anul trecut ai vizitat urbea doar pe trasee bine delimitate de autorități.

Cu toate că pe Nole l-au deranjat multe în meciul ăsta – piciorul și un spectator beat, printre altele – Couacaud s-a dovedit în final a fi ultimul pe lista elementelor jenante. Iar cea mai bună dovadă în acest sens e că francezul a avut o singură minge de break în tot meciul, deși a câștigat unul dintre seturi.

Sunt în perioada din viață în care încerc să-i explic copilului de 5 ani jumate cum funcționează scorul la tenis. Fix asta-mi mai lipsea, să trebuiască să explic și de ce poți să pierzi teoretic un meci chiar dacă ți-ai câștigat toate serviciile la zero.

Pentru Nole urmează Dimitrov. Și pe Grigor știm să-l pronunțăm perfect.