Întotdeauna am fost fascinat de paradoxuri. Iar unul dintre ele se manifestă în deplinătatea facultăților sale fizice în fiecare an, la mijlocul lunii mai, când în diverse colțuri ale Europei are loc Eurovisionul. Concursul european de creație și interpretare muzicală scoate din națiile europene o ipocrizie fără margini în urma căreia acest cuvânt poate fi analizat lejer la facultățile de psihologie din întreaga lume. Nu e ipocrizie de sorginte românească, ci europeană. Pentru că toți suntem la fel la capitolul ăsta.
Cum se manifestă paradoxul? Cam așa. Și citez din clasici de pe Twitter, din tweet-uri postate în timpul competiției:
Concurs de căcat. Iar se votează țările între ele, iar iese un rezultat penibil.
versus
Stai să vezi cum i-am votat pe moldoveni, iar ăștia se pișă pe noi și (iar) nu ne dau maxim de puncte.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
