Justişţia maghiară a făcut dreptate în cazul uciderii lui Marian Cozma, handbalistul român care a murit înjunghiat în Veszprem. Dreptate din punctul de vedere al justiţiei, pentru că latura umană va rămâne pentru totdeauna neachitată. Nimeni, niciodată nu va putea să echilibreze balanţa în familia lui Marian Cozma. Problema socială a fost rezolvată, problema care transcede socialul va rămâne deschisă în memoria tuturor.
Am urmărit cazul Cozma încă de la început şi am fost aproape fascinat de nivelul la care au ajuns cei care l-au ucis pe handbalistul român. După doi ani de procese în care Raffael Sandor (cel care a recunoscut că l-a înjunghiat de două ori pe Cozma) şi Nemeth Gyozo au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă cu posibilitatea de a ieşi de acolo după minim 30 de ani, am văzut uneori stupefiat cum ucigaşii şi cei implicaţi în acest caz se acopereau unii pe alţii. La un moment dat, inculpaţii au ajuns să susţină că sunt condamnaţi pe viaţă din cauza faptului că “justiţia maghiară vrea să arate Europei cât de corectă este”. În condiţiile în care, repet, unul dintre ei recunoscuse că a băgat cuţitul de două ori într-un om.
Oamenii s-au apărat implicit prin argumente care ţin loc de probe în instanţă, dar care uman au valoare zero. De exemplu, ucigaşul spunea că judecătorii nu au de ce să-i condamne pe viaţă din cauza faptului că poliţiştii nu au găsit niciodată arma crimei! Sau, mai rău, atunci când era clar că vor primi o pedeapsă mare, cei în cauză au insistat pe faptul că acest lucru se întâmplă pentru că sunt ţigani şi că asistăm la – atenţie! – discriminare rasială.
Mă bucur că justiţia maghiară a trecut peste toate aceste mârlănii de doi bani venite din partea unor oameni pentru care dreptul la apărare ar fi trebuit să fie, probabil, o jenă personală. Mă bucur şi că vedem diferenţe enorme între ce avem noi şi ce au ei atât din punctul de vedere al desfăşurării procesului (doi ani este un termen mult mai mic decât unele procese româneşti de anvergură), cât şi din punctul de vedere al soluţiei. Ştim cu toţii cazul Anamaria Strauss.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
