Igawatt

A dormit balaurul după primăvara aia plină. A obosit după seria de meciuri în care Iga a părut nu doar invincibilă, ci de-a dreptul inumană. S-au mai văzut jucătoare care să nu piardă meciuri vreme de săptămâni sau luni, dar nu ne-am uitat niciodată într-o țeavă de tun manipulată de o tipă care transformă counterpunch-ul în nucleară.

Dar s-a trezit la timp, fix înainte să-i sune ceasul vocilor pestrițe care grăbesc retrageri și măresc cu lupa minuni infime.

Tenisul Igăi este un hibrid de picioare, mâini și creier cum se vede mai rar pe terenurile de tenis la nivelul ăsta. Nimic din ce vezi înainte de snopeală nu te lasă să crezi că fata asta, care-și ascunde ochii sub șepcuță și se-nroșește ca o adolescentă dacă câștigă punct cu fileul, e un monstru al eficienței. La serviciu, își privește adversara vreo 10 secunde în ochi înainte să servească, de parcă-i procuror la interogatoriu – până să-nțelegi de ce te sfredelește, are deja 40-0. Iar acea lovitură-reper, forehand-ul din poziția pe care-o adopți de obicei când vrei să te ridici de pe șezlong fără să te-ajuți de mâini, e cel mai bun exemplu în acest sens. N-ar trebui să existe conform legilor fizicii și manualului de tenis, dar e precum paharul zgâriat și mătuit din care bei în continuare apă, deși între timp ți-ai cumpărat 10 seturi mai fancy. Te trezești cu el în mână, habar n-ai cum naiba a apărut iar pe raft.

Ons a fost pur și simplu hăituită până la mijlocul meciului și apoi spre finalul său de această eficiență calculată a Igăi. Indiferent de ce, cât și de cât de tare a încercat să lovească mingile, Iga a luat șublerul, a măsurat pâsla galbenă, a privit-o deconectată, ca un braț robotic care pare că privește-n ochi curios obiectul pe care-l ridică, și a plasat-o perfect pe tușe, pe colțuri, pe margini. Oriunde, dar nu unde alegea Ons să-și apere sărăcia și nevoile și neamul.

Apropo de brațe robotice, ați văzut-o vreodată pe Iga zâmbind în timpul meciului? Pare că fata asta își trimite toți angajații în tranșee, nu rămâne nimeni la PR și marketing.

Știți liniștea cu care bat și marchează unii penalty-uri decisive cu latul zâmbind șăgalnic în timp ce trimit portarul din gleznă la polul opus, acea scârbă nonșalantă corcită cu plictis miasmatic? Fix asta a exprimat Iga astăzi la fiecare lovitură așezată cu laserul cadastral pe tăpșanul tunisiencei în primul set. O lejeritate naturală exagerat de apropiată semantic de durerea-n cot. Liniște, chill, zen, muscă prinsă între bețișoare.

Iar când Jabeur a dat semne de viață, după mijlocul al doilea, revenind de la 0-3 la 4-4, Iga și-a revenit din nedumerire amintindu-și că mai are metode de măsurare a micronului cu mâna goală. Acolo, într-un game pe propriul serviciu care se putea transforma în bumerang, Iga scos tot și după asta a scos a mai scos un pic, după modelul știm-noi-cui, atentând în special la integritatea mentală a adversarei într-un sport în care mintea-ți deschide ușa spre paradis, dar ți-o poate trânti imediat în nas dacă o încețoșezi. Jabeur e o jucătoare de moral și, dacă o scoți din albie, se împrăștie ca Ialomița la inundații.

Al treilea Slam câștigat de fata asta cu alură de olimpică la chimie scoasă la careu în fața planetei pentru a explica de ce colegii de generație fug de la ore. Până și titlurile de Slam îți par naturale la Iga. Cine să ia titlul? Jabeur? Parcă nu-i închegată îndeajuns. Garcia? Poate dacă mai ține așa un pic. Pegula? Rândul al doilea perfect. Sabalenka? Unidimensională. Gauff? Încă nu e coaptă. Emma? Leylah? Collins? Riske? Simona?

Iga. Metronom, mereu acolo, safe place-ul tuturor când vine vorba de favorite. E atât de natural s-o vezi pe Iga câștigând în era asta a incertitudinii, încât nu-nțelegi ce-ar trebui să facă adversara mai mult decât face deja ca să-și câștige punctele, game-urile și meciurile. Să mineze serviciul? Să integreze motor cu reacție în rachetă? Să aibă voie să dea-n minge după ce cade de două ori? Să-și ia coechipier, antrenor mai bun, al doilea antrenor, toți antrenorii din lume? Antrenor au avut voie la US Open-ul ăsta și iată, de câștigat câștigă tot Iga. Semn că tenisul udă și usucă mereu pereții în interior, oricât de des ai repara streașina.

E dureros pentru Ons să piardă a doua finală de Slam consecutivă într-un an excepțional pentru ea. O jucătoare cu lovituri care variază pe parcursul aceluiași punct între parc de distracții și casă de nebuni, Ons trece prin purgatoriul finalelor pierdute, un drum inițiatic prin care au trecut și altele până să-și calmeze demonii înecându-i cu praf de zgură. Rămâne de văzut cât de multă școală vede Jabeur într-o pivniță inundată de două ori pe vreme senină.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE