Placa Swiatektonică

Voi n-aveți de unde să știți, dar eu citesc comentariile de la postările textelor noastre. Postările de pe Facebook. De exemplu, cineva spunea la cronica în care main event a fost meciul Igăi cu Zhang că “nu îmi place tenisul ei, are lovituri perfecte, câștigă, dar nu joacă tenis”. La cronica semifinalei băieților, cineva a concluzionat că e un text penibil, cu clișeele deja cunoscute. E și vina mea că mă iau de ceva din ce zice CTP cam tot la al treilea text.

Fac asta pentru că îmi dă un punct de contact cu diferitele realități pe care fiecare dintre noi le avem atunci când ne uităm la un meci de tenis. Niciuna dintre cele existente nu e cea obiectivă. Dacă vine Nole și îmi spune că am zis o tâmpenie în textul despre el, percepția lui e la fel de valoroasă ca a celui care mi-a spus că textul e penibil sau a persoanei care l-a felicitat pe Meșter pentru textul minunat. 

Tenisul face asta: e simplu în derulare, mingea sare-un gărduleț din fire împletite preț de câteva ore, e un scor mai mult, mai puțin sau mai foarte puțin strâns și la final câștigă aceiași 4-5 oameni, cu excepțiile notabile care au menirea de a ne reaminti că habar nu avem care-i faza cu zborul acelei mingi.

Tenisul funcționează pentru că are un milion de puncte de inflexiune și fiecare decide pentru el care a fost cel mai important. Care pas a fost primul către finish și care grimasă a adus începutul ori sfârșitul. E la fel ca o piatră: ea înseamnă altceva în funcție de persoana care se uită la acea piatră. Pentru cineva, poate fi transportorul către momentul din copilărie în care și-a spart capul. Pentru altcineva, poate simboliza înțelepciune, aducându-i aminte de piatra pe care stătea în ziua în care și-a dat seama că sfaturile financiare ale lui Iancu Guda nu au niciun sens pentru un om normal la cap. 

Dar deși tenisul e simplu, oamenii sunt cei care fac ca punctele să se adune, tușele să se murdărească și cutiile cu mingi să se deschidă sunt povești.

Iar Iga e una dintre ele.

Povestea unei mașini de curse scăpată-n lobodă, capabilă să animeze un party de hipsteri, dar și Zilele Culturale ale Vienei.

După două săptămâni de nivelat glazură cu motostivuitorul pe torturile colegelor de circuit, Iga s-a trezit sâmbătă dimineață pentru încă o finală de Roland Garros. Cu Muchová, o jucătoare care avea șansa să intre în galeria selectă a non-capilor de serie care pleacă cu tot tezaurul de la Paris. Pe listă foarte scurtă sunt prima variantă a Igăi, Krejčíková și Ostapenko. Cumva înțelegem de ce, în ultimul moment, a decis că mai bine ar sta departe de așa o companie.

M-am gândit după primul set că așa ne-o fi fost dat. Să fie încă un turneu în care Iga, dacă joacă, câștigă. A pornit cu motoarele zbierând și brațele evacuând mingea în direcția adversarei. Fără greșeli neforțate (spre deosebire de Muchova, care a părut că face doar asta), fără regrete, fără sentimentul că universul are nevoie de mai mult decât un meci scurt. Când era deja set pentru Iga și avea și 3-0, apele păreau împărțite: Muchová încercase inutil să joace Jenga cu momentele minimale în care adversara îi lăsase spații, pentru că spațiul se comprimă la ordinul din priviri dat de Iga. 

Asta până când firescul construit cu greu decide să se așeze pe prispa casei. În accepțiunea mea, singura jucătoare de tenis de simplu care ar trebui să aibă voie la sacul de scurte e Muchová, pentru că le pune cu precizia cu care lucrează un medic neurochirurg căruia i s-a încredințat așezarea ornamentelor de legume pe salata boeuf. 

Într-un final ne-am primit meciul și, doamne, ce l-am mai cărat. Cu toate winnerele și loburile imposibile, ne-am fi dus cu fetele astea până la izvor, înapoi și încă o dată. Pentru că tenisul începe acolo unde se termină strategiile. Unde Iga își pierde calmul și vorbește cu oamenii din lojă, gesticulând ca un italian care îți explică pașii la Brașoveanca. Unde Muchová face break, îl pierde, îl face din nou, în timp ce Iga face același lucru. Unde ultima tactică accesibilă e să nu-ți iei câmpii și să-ți amintești că punctele sunt egale între ele, deși chiar nu sunt. 

După un turneu în care a stat mai mult în trafic decât pe teren, salvând mingi de break sau situații complicate, Iga s-a trezit într-un meci în care nu se dă nimic de pomană. Și asta pare al naibii de complicat. Nu pentru că există riscul să uiți că meciurile se pot și pierde, ci poate pentru că trebuie să te reconectezi la latura din tine care gestionează păgubosul departament de Lost & Found. Trebuie să vezi dacă mai ai mărunt la tine, după ce ai plătit cu tot ce aveai în buzunare, în bancă și sub scaunul pasagerului.

Când Muchová strânge 11 puncte consecutive la început de set 3, trebuie să pui mâna și să sapi. Și treci de țesătură, ajungi la piele, despici osul, și ajungi la elemente microscopice. Și le scoți afară, le storci și ce iese va defini rezultatul. Pentru moment. Dar e un moment în care ridici ditai cupa, deci merită.