Grigor Dreamitrov

---

În tenis există legende, jucători foarte buni și alții de duzină. Dar există și magnificul Grigor Dimitrov, un „monstru” pe care nici nu știi unde să-l așezi. Bulgarul e în stare să joace un meci întreg ca și cum ar fi o combinație letală între Roger Federer și Nole Djokovic, asta deși în carieră a reprezentat pentru circuitul ATP cam ce-i Crystal Palace pentru Premier League.

Dacă ar fi evoluat cu chipul blurat în meciul cu Alcaraz, ca într-un clip în care nu-ți dai acordul să apari, băiatul de la sud de Dunăre ar fi trecut lejer drept un Ninja Fed în floarea carierei. Dimitrov a părut că tocmai ce a găsit poțiunea magică în tenis, un mix armonios între ritm, viteză, agresivitate, execuții și exactitate. Bulgarul s-a desfășurat absolut nebunește, într-o ofensivă totală, clădind cu lejeritate puncte pe care le vezi de doar câteva ori în viață și apoi ți le fixezi în minte drept repere depline.

https://twitter.com/TennisTV/status/1773500544817983794

Problemele lui Carlitos s-au ivit devreme în meci, în al doilea game, când Grigor l-a taxat pentru prima oară pe serviciul său. Bulgarul, cu o dreaptă cum alta nu-i în ATP, l-a măcinat pe murcian și în următoarele jocuri. La 3-0, Alcaraz a reușit să-și apropie cu greu primul său game, după vreo zece minute în care parcă a servit doar ca să rămână în set, deși meciul era abia la debut.

Când te uitai cum zburdă băiatul născut în Tracia, nu știai dacă să te bucuri că ești contemporan cu dânsul ori să te oftici sincer că omul nostru face 33 de primăveri în mai și n-are măcar cinci Grand Slamuri în vitrina cu trofee. Dimitrov a încheiat primul act cu încă un break, moment în care pe buzele Alcarazului redus la statutul de condamnat s-a citit un atât de clar „No puedo!”. Necaracteristic lui Carlitos, dar complet de înțeles în contextul dat.

Bulgarul a rămas pe modul legendă și în al doilea set, în ciuda tentativelor cu iz de disperare ale lui Alcaraz de a echilibra cumva schimburile. La 2-1, Dimitrov a câștigat iar pe serva oponentului său, cu un retur absurd, apoi s-a dus la 4-1 cu un game câștigat la 0. Spaniolul a avut atunci, în sfârșit, un soi de tresărire de orgoliu. A lăsat deoparte apatia și erorile, a regăsit dreptele câștigătoare și ceva din moralul ciufulit și a revenit pe tabelă. 4-4, speranțe, un tradițional „Vamos!” și un public cu dorința unui decisiv. De ajuns pentru o „remontada”? Nu prea. 

Dimitrov i-a tăiat din nou picioarele lui Alcaraz în al nouălea game, pe propriul serviciu. Restaurat pe poziție, bulgarul a mai scos din joben o mostră din cea mai bună versiune a sa și a încheiat meciul pe serva adversarului, secat de energie și idei. Sigur că, peste mulți ani, Alcaraz va fi la același etaj cu legendele și va avea nevoie de o zi și o noapte ca să-și etaleze trofeele. Dar noi, ăștia care vom fi mai „vechi” pe aici, o să ne amintim de noaptea aceea în care l-a chinuit crunt un anume Grigor Dimitrov.

Cronicile de la Miami îți sunt oferite de 2Performant.

Alexander Zverev – Fabian Marozsan: 6-3, 7-5

Sascha e adesea un paradox pentru tenis. Dacă alții își găsesc forma cea mai de seamă când fac pace cu ei și își descoperă starea de serenitate absolută, băiatul din Hamburg funcționează pe turație maximă când e impacientat și irascibil. Bașca, parcă jocul neamțului e mai bun pe măsură ce lănțăul acela de neam îndoielnic de la gât devine tot mai gros, cumva proporțional cu fiecare nouă acuzație de violență domestică.

Băiat Zverev a dat în sferturi peste revelația de la Miami, Fabian Marozsan, un flăcău tot mai legat și încrezător de la un meci la altul. Marozsan nu doar că-i greu de scos din calmul specific ardelenilor, dar e dresat să găsească hiba din jocul adversarilor și stăpânește îndeajuns de corect procedee pe care alți vlăjgani din ATP, care au deprins doar cum să sfâșie mingea la serviciu, nu le posedă deloc.

Toate bune pentru Fabian până în game-ul al treilea, când Sascha i-a sustras serviciul și a început să domine moral meciul. Neamțul l-a prelucrat pe Marozsan din spatele terenului, specialitatea casei. Vecinul nostru – haideți să-i zicem „aproape românul”, de ce nu? – a mai încercat câte o scurtă și câte o rupere de ritm, doar că și-a irosit singura șansă de break din primul set, și aia obținută cu sudoare și trudă. Zverev a încheiat primul act pe serviciul rivalului, a cărui dublă greșeală anunța o prăbușire totală în al doilea set.

N-a fost să fie chiar așa, pentru că Fabian are os de top 10, ca să strecor aici un mesaj à la Nostradamus. Aproape românul și-a ținut serviciul în startul setului doi, ba chiar a avut oportunitatea să treacă în avantaj. Pe Sascha l-a salvat de fiecare dată serviciul, mai ales în momentele în care tot mai insistentul Marozsan dădea impresia că e mai în vână. 

Neamțul s-a hrănit apoi cu puțină energie negativă, așa cum le șade bine eroilor problematici. Și-a vărsat un pic supărările pe arbitrul de scaun, care l-a sancționat pentru încălcarea timpului alocat la serviciu, ba l-a pârât „judecătorului” și pe bietul Marozsan. Exact ca un elev care-i prins că fumează în baie și țipă că și ăia de la B umblă cu mahoarca prin toalete. 

Setul al doilea părea s-o apuce ușor spre Sfântul Tiebreak, doar că Zverev are experiența rapperului care a văzut multe și îți poate face rost de orice. La 6-5, Sascha a pus presiune pe serva lui Marozsan și până la urmă a concretizat prima minge de meci. Cinic și pragmatic, precum echipele italiene în anii ‘90. Neamțul e în semifinale la Miami și prezențele feminine din viața lui pot sta fără grijă măcar câteva zile.

Danielle Collins – Ekaterina Alexandrova: 6-3, 6-2

Cronicarii meșteriți nu gândesc niciodată la fel, că de asta textele de aici au stiluri diferite precum la un festival cu de toate, creat special ca să-ți ia banii indiferent că dai din cap pe Metallica sau pe Dan Ciotoi. Dar simțirile noastre se întretaie adesea și verdictul emoțiilor e că Danielle Collins nu prea ne merge la inimioară. Colegul Dănuț a botezat-o „Marțafoaica” și adevărul e că rar un singur cuvânt descrie atât de fidel o persoană.

Collins emană un parfum de funcționară care te cheamă la ghișeu a doua zi pe motiv că n-ai făcut 28 de copii după buletin. Iar a doua zi o prinzi în pauza de masă, la finalul căreia se încheie subit și programul cu publicul. „Veniți luni, domnule!”, se aude cum bombăne Danielle de după birou, ca și cum i-ai fi dușman, nu cetățean.

Dacă lăsăm antipatia la o parte, că nu se cade să ne ghideze pe tot parcursul unei cronici, americanca știe de minune ce face pe dreptunghi. La Miami, Danielle s-a dezlănțuit și a neutralizat toate rivalele, indiferent că s-au numit Sorana Cîrstea, Caroline Garcia sau Ekaterina Alexandrova, cea mai recentă victimă căzută la datorie.

Rusoaica a cărat după ea rămășițele lui Swiatek și ale lui Pegula ca să-și sperie un pic adversara, dar Collins n-a fost câtuși de puțin impresionată. După un start relativ echilibrat de meci, Danielle a preluat frâiele jocului și nu le-a mai dat drumul până când n-a făcut rost de intrarea pentru finală.

Collins a fost mai fâșneață, a lovit mai cu sete și a ales mai mereu unghiurile potrivite, elemente care i-au sfărâmat încrederea Ekaterinei. Rusoaica a luptat, nu încape vorbă, dar a fost departe de nivelul tehnic din zilele anterioare. Lipsită de forță și incapabilă să găsească loviturile câștigătoare, Alexandrova s-a destrămat de tot în al doilea set. „Marțafoaica” noastră merge fără emoții în finală și parcă o văd că bate și ne constrânge să scriem de bine despre dânsa.

Și o s-o facem, ce să facem. Cât putem și noi, că oameni suntem.

Elena Rybakina – Victoria Azarenka: 6-4, 0-6, 7-6

Prin iarna lui 2060, când bunica Azarenka o să fie chestionată de nepoții cu rezidență în Statele Unite cum de a pierdut cu Rybakina la Miami, în martie 2024, mi-ar plăcea să fiu de față. Nu de alta, dar mă roade curiozitatea cum o să explice tovarășa Victoria că a scăpat printre degețele un meci în care a confiscat un set cu 6-0 și la un moment dat a strâns vreo 15 puncte la rând.

După ce a șterpelit primul set, pe cinstite, Rybakina s-a evaporat de pe teren, deși corpul ei a rămas acolo. Putea la fel de bine să fie înlocuit de un banal ghiozdan cu cusături aproximative, ca semn că ăla e locul ei, așa cum ne marcam noi teritoriul în sala de cursuri, prin liceu. Până la urmă, și-un ghiozdan se descurca să adune cinci punctișoare într-un set întreg, câte a făcut și corpul neînsuflețit al domnișoarei Elena.

Tovarășa Azarenka a demolat precum un buldozer al primăriei și a distrus orice fel reper în jocul adversarei. În tenis e posibil orice, se știe, dar prea puțini dintre noi și-ar fi imaginat că bielorusa, care a colecționat cearcăne și dureri de șale în atâta amar de vreme prin WTA, mai are cum să rateze victoria. Nu doar pentru c-ar fi ea țeapănă, deși doamna are două Grand Slamuri în CV, fie ele și câștigate tare demult, în vremurile în care România încă avea presă scrisă, iar FCSB mințea că-i Steaua și nu fusese prinsă. Ci mai ales pentru că, omenește vorbind, e dificil să te recalibrezi după un 0-6 în care te-ai remarcat la modul Jean Vlădoiu la Mondialul din ‘94.

Totuși, jocul ăsta nu e știință exactă. Micuța Elena s-a trezit cumva când încă era în grafic, ca atunci când amâni alarma jumătate de oră, dar mai ai timp să ajungi la fix. La 2-2, moscovita cu acte de Alma-Ata a înhățat un break și a păstrat diferența până la 5-4, când a servit pentru meci. Însă Azarenka, expansivă precum Nick Kyrgios în zilele lui bune, încă rămăsese pe modulul de luptătoare. Mult limbaj corporal, un break spectaculos și decisivul s-a tărăgănat până în tiebreak.

Din nou, contrar așteptărilor, bielorusa nu s-a impus, în ciuda contextului favorabil. Dimpotrivă, Rybakina a dominat prelungirile de la un capăt la altul. Cu exces de încredere și adrenalină, Azarenka a sperat chiar și la 1-6, ceea ce probabil ar fi un punct de plecare în povestea aceea pentru nepoți, din iarna lui 2060. În finală se duce mai tânăra Elena, cu mutra ei de elevă care face zilnic 15 kilometri pe jos ca să ajungă la școala din comună.

---