Azi a început Roland Garros 2025. Dar ceva lipsește – sunt lucruri care nu sunt la locul lor, nu au rămas exact cum le-am pus.
În primul rând, Nadal nu mai joacă.
Pentru prima dată după ce-a crescut generații, nu mai avem șansa de a-l vedea pe Chatrier aranjând sticle, sărind peste tușe, nu mai e lupta cu propriul corp, nu mai sunt punctele lungi. E o liniște istorică.
În spatele absenței lui Nadal se pregătește, tot în tăcere, o altă prăpastie. Djokovic e încă aici. Are 38 de ani, 100 de titluri ATP, niciun antrenor și, totuși, a câștigat ieri Geneva cu o naturalețe suspectă. Un fel de Tom Cruise care ține să-și dovedească sieși că încă poate, chiar dacă lumea a trecut la alți actori și alte seriale. Stranger Things. Se mișcă bine, râde puțin, dar în colțul ochiului îi ticăie ceasul biologic existențial.
Daniel Kopatsch/Getty Images
Pe partea cealaltă a speranței, Jannik Sinner revine după pauza pe care niciunul dintre noi n-a înțeles-o pe de-a întregul. Nici măcar el. Roșcatul galben de atâta repaos și-a uns genunchii, și-a reglat spinul și încearcă din nou să arate că oamenii cu față de tocilari nu câștigă doar Bucureștiul, ci pot să ia și Parisul. Epoca Sinner-Alcaraz, care pare că ne va ține treji în următorul deceniu, de-abia se pune pe șine.
Dar poate cea mai grea poveste e a Igăi Swiatek. Campioană la Roland-Garros în 2020, 2022, 2023 și 2024. Și de-atunci, praf. N-a mai câștigat un turneu de un an. Ultima dată când a ridicat un trofeu era tot aici, pe zgura de la Paris, în iunie 2024. Apoi s-a stins treptat ca o lampă cu gaz rămasă fără combustibil. De jucat a jucat, de alergat a alergat, de pufnit a pufnit în conferințe de presă. Dar trofeele au rămas o amintire pe retină într-o perioadă în care Aryna Sabalenka s-a apucat serios de grădinărit și culege trofee săptămânal, ca la seră.
E și primul Roland-Garros cu Simona Halep în postură de ex-jucătoare de tenis. Fără galerii stereo, fără meciurile cu năduf terminate la 1 noaptea, fără backhand-ul pe linie care schimbă ritmul meciului și ritmul cardiac deopotrivă. Simona e acasă – sau poate într-un colț de lume unde oamenii încă cred că o revenire e posibilă. Dar la Paris, zgura e pentru prima dată în mod oficial și iremediabil fără ea — și se simte. Ca atunci când vii acasă și lipsește mirosul de cozonac din hol.
Totuși, nu suntem absenți. România are câteva jucătoare pe tabloul principal. Jaqueline e acolo, cu o finală la Rabat care încă mișcă în plasă, cu sprânceana ridicată și cu sinceritatea de a țipa la ea însăși dacă și când e nevoie. Gabriela Ruse, poate Anca Todoni, poate Irina Begu, poate Sorana la apus, poate o surpriză de pe la dublu — toate așteaptă un pic de spațiu sub soarele parizian. Nu mai avem o regină pe tablă, dar toate celelalte piese sunt acolo, neatinse.
Și zgura, ca în fiecare primăvară pariziană, devine cel mai sincer test de caracter pentru toată lumea implicată.
Să-nceapă cronicile.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
Duminică, în prima zi a turneului, e liniște pe terenul 6 de la Roland-Garros. De obicei. De data asta, însă, zgura a scârțâit în ton minor. Capul de serie 28 a fost dezasamblat cu dexteritate nemțească de o domnișoară născută la Kiev și crescută la Hamburg. Amestec de ingenuitate ucraineană crescută cu rigoare nemțească și un backhand care poate fi inclus în UNESCO la categoria arte fragile.
Eva Lys. Rețineți numele. Mai ales dacă aveți gusturi dezvoltate pentru design fluid. Din aprilie, când noi cântam pe aici cronici de la turneul de la Stuttgart, Eva e Friend of the Brand la Porsche, ceea ce înseamnă că poate parca un 911 în fața clubului fără ca lumea să zică „uite-o pe fiica patronului”. În meciul de azi, însă, a parcat și pe bulevardul Stearns fără nici cel mai mic gest de îndoială.
E posibil ca Peyton Stearns să nu vă spună multe. Dar americanca venise la Paris pe cai mari, spălați și cu coama pieptănată. Cu semifinală la Madrid și optimi la Roma în buzunar. Adică CV care urlă „m-am adaptat la zgură, chiar dacă noi o folosim acasă doar pe șantier”.
A fost 6-0, 6-3. Un scor care sună a accident rutier între o limuzină fără frâne și o bicicletă cu roți moi.
Primul set nu s-a jucat decât în statistică. A fost un walkaround în care Eva și-a arătat toate dotările: slice controlat, forehand cu torsiune, serviciu de palancă. Peyton a făcut mai puține puncte decât o aplicație de dating la Periș. Al doilea set? Da, acolo a existat ceva efort din partea americancei, dar și-a dat seama repede că tot ce face e mai degrabă de decor. Ca un set de perne așezate pe canapea după ce-a trecut tancul prin perete.
Dincolo de scor, ce impresionează la Eva e modul în care joacă fără încrâncenare, dar cu o claritate de inginer software pe deadline. Se mișcă bine, gândește rapid, lovește cu intenție. Nicio ezitare. Doar trasee curate și un ochi atent la detalii. Stearns a fost de nerecunoscut dacă o compari cu versiunea care a jucat semifinală la Madrid cu Jasmine Paolini. Poate n-a înțeles terenul. Poate a venit pe jos pe El Camino între Madrid și Paris. Poate i s-a schimbat combustibilul. Cert e că azi, în fața unei jucătoare din afara Top 50, a arătat de parcă-i e dor de betonul de acasă și n-are roaming să-și ostoiască melancolia.
Prima zi la Roland Garros. Aer de ploaie trecută, Chatrier acoperit, tribunele pe jumătate goale (e prima zi, nu dă nici dracu’ 300 de euro pe bilete) fremătând cu poftă de zgură și de praf între dinți. Intră Aryna Sabalenka, în pas de sprinter bielorus cu brațul încărcat ca o baterie externă. Dincolo de fileu: Kamilla Rakhimova. Tânără, curajoasă, rusoaică încrezătoare cât să nu pară naivă. Și-apoi meciul începe.
Și se termină.
6-1, 6-0 în 61 de minute în care Sabalenka a trecut prin acest prim tur ca o locomotivă pe lângă un peron de țară pustiit de migrația spre zona urbană. N-a stat, n-a întrebat, n-a ezitat. A urcat pe teren, a tras oblonul și a început recitalul.
Cu 30 de lovituri direct câștigătoare și un procentaj de 88% pe primul serviciu câștigat, Aryna a arătat că nu a venit la Paris să admire arhitectura pariziană, ci să facă praf. Zgură, adversare, ce-o fi. Din cele 10 mingi de break, a rupt șase, ca pe niște sigilii inutile. Rakhimova n-a avut nici măcar una. Nici ocazie, nici speranță. Meci după care te gândești serios să te-apuci de altele.
A fost un meci de strung și țeavă, în care racheta Arynei a vorbit fluent în dialectul forței brute. A returnat cu exactitate, a atacat cu rigoare și, mai ales, n-a greșit aproape nimic care să conteze: doar 14 erori neforțate. În schimb, Rakhimova a lăsat în urmă 21, plus multe mingi care-au părut trimise spre consolarea inevitabilului. Singurul game câștigat de rusoaică a fost un fel de accident geologic — ceva între un scurt respiro al universului și o pauză de apă plată a Sabalenkăi. În rest, totul a fost control: Aryna a dansat pe zgură cu pasul greu al unei jucătoare care nu se teme de nimeni și nimic — decât, poate, de propria dorință de a închide meciurile prea repede și prea brutal – se mai întâmplă, se mai cutremură sfinții și-n biserica dânsei.
Sabalenka merge mai departe fără să transpire. A fost o declarație de intenție, scurtă și nervoasă, în care a arătat că la Paris n-a venit să exploreze, ci să cucerească ce-i lipsește din vitrină Rakhimova a fost și ea la meci. Dar, uneori, când urci pe Chatrier și o prinzi pe Aryna în formă, ești doar numele de pe bilețelul care iese primul din urnă.
Alexandra Eala a venit la Roland Garros ca o elevă care a chiulit tot semestrul „ca să se pregătească pentru teză”. A zis pas turneelor de încălzire. A făcut cu mâna Parmei. N-a trecut prin Rabat. Toate în numele unei idei nobile: să fie fresh, concentrată, zen pentru Paris. Asta după ce „pregătirea” pentru Roma s-a terminat cu un dezastru servit de Marta Kostyuk, baghetă și covrig calde și fără tacâmuri
La Paris, ghici ce: Alt bagel. Alt început pe avarii. Ba vine și karma și dă cu ascușitul: de la Emiliana Arango, jucătoare columbiană născută, ca și Eala, după anul 2000, dar care a avut bunul simț să se prezinte cu tenis, nu cu scuze.
Primul set a fost dezastru la minut: 6-0 pentru Arango, în 26 de minute. Eala părea că joacă cu mănuși de bucătărie. 17 erori neforțate, adică aproape câte mingi s-au jucat în total. Nu și-a luat break point, nu și-a luat ritmul, și nici nu părea deranjată că e luată pe sus ca o frunză uscată de tramvaiul columbian.
Setul doi? Da, acolo a jucat. 6-2 Eala. Și dacă ai văzut doar acel set, ai zice că fata asta e talent curat. A intrat în puncte, a lovit cu spin, a servit decent, a dat două-trei scurte care au făcut publicul să ridice o sprânceană. A fost un set în care și-a adus aminte că tenisul se joacă cu intenție, nu cu amânare.
Dar setul trei… ah, setul trei a fost revenirea în programul standard: Eala 2025 – Versiunea cu Autosabotare. 19 erori neforțate doar în decisiv, mingi returnate moale sau deloc, un serviciu care părea trimis prin fax. Arango n-a făcut nimic spectaculos. A stat pe fundul terenului și a așteptat ca Eala să rupă fileul. A avut calm, răbdare, și suficientă luciditate cât să nu încerce să repare ce merge deja prost pe partea cealaltă. 6-3 în decisiv.
Și-acum partea dureroasă. Eala a fost semifinalistă la Indian Wells. Da. Dar Indian Wells n-are zgură. Și nici răbdare. Să vii la Grand Slam după ce-ai „sărit” trei turnee în numele unei pregătiri secrete și să livrezi același dezastru ca la Roma e, practic, poetic. Tragico-liric. O formă de sportivitate care strigă: „Facem aceleași lucruri, dar așteptăm rezultate diferite”.
Asta nu e strategie. E spirala autoconvingerii. Și în tenis, când nu te antrenezi în realitate, dar te pregătești în PowerPoint, ieși de pe teren cu 6-0 în primul set și te încurajezi că ai jucat anul ăsta la Paris, ba chiar ai făcut câți bani a făcut jumătate din Insulele Filipine anul trecut.
Arango merge mai departe. Cu rucsacul ușor și încrederea în tactică simplă. Eala merge acasă, probabil cu aceeași prezentare: skip turneu > grind intern > înfrângere publică > repeat.
Parisul nu e loc pentru planuri făcute pe flipchart. E pentru oameni care joacă și câștigă.
Pe o zgură pariziană moale ca o brioșă uitată la abur, Victoria Mboko, 18 ani și nervi de tungsten, a demonstrat că tenisul canadian n-a murit după ce Bianca s-a evaporat și Leylah postează pe Instagram mai des decât câștigă.
6-1, 7-6 contra lui Lulu Sun, într-un meci care Vicky a arătat ca un fel de Simona Halep dacă a noastră ar fi crescut în Toronto și ar fi mâncat croissante cu sirop de arțar în loc de parizer.
Mboko e genul de jucătoare care nu te bate cu forehanduri orbitale, ci te roade pe interior. A aflat și Irina Begu la Parma, acum nici două săptămâni. Îți fură timingul, îți schimbă direcția, apoi îți dă înapoi mingea cu atâta constanță și încăpățânare, încât îți vine să-ți inviți racheta la o ședință de terapie în cuplu. Are apărare de buncăr, mișcare pe teren de veveriță și un instinct de killer deghizat în zâmbet de liceu. Proaspăt absolvit, de altfel.
Lulu Sun, de cealaltă parte, a făcut cam tot ce trebuie să faci ca să câștigi în tenis. În setul al doilea a dat 22 de lovituri câștigătoare, a avut doar 7 erori neforțate și a avut 6 mingi de break. Degeaba. De parcă cineva i-a lipit un sticker cu „nu azi, Lulu” pe palmă înainte să servească. Tiebreak-ul a fost doar prelungirea unei inevitabilități: Mboko și-a pus centura, a tras de minge și-a închis meciul cu zâmbetul unei fete care știe că tocmai a trecut testul de intrare în liga mare.
Dar stai, nu e tot, vorba teleshopping-ului. Aici nu e doar despre stil de joc. Victoria Mboko are și povestea. Născută acum 18 ani în State din părinți congolezi, crescută în Canada, lansată în circuitul ITF ca o torpilă bine ambalată, a crescut între terenuri de beton și vise mari. Familia e acolo, frații mai mari au jucat și ei, iar Victoria e dovada vie că, uneori, când tragi linie între ADN african și școala de tenis canadiană, iese o fată care nu pare să știe ce e frica.
E cel mai bun prospect canadian din ultimii ani? Da. Nu doar pentru că a bătut-o pe Lulu Sun cu tot cu arsenalul ei de winners, ci pentru că are acel ceva care nu se măsoară în scoruri: calmul nemilos al unei jucătoare care joacă simplu, dar gândește complex. Din fericire pentru toată lumea implicată, de data asta nu va trebui să facem ședințe care s-o identifice ca fiind a noastră. Mboko sigur n-a băgat papanași la bunica în Pantelimon, ci Chikwanga și Makayabu. Nu mai e problema noastră.
Într-un colț liniștit al Roland-Garros-ului, pe un teren pe care îl găsești doar dacă te rătăcești sau dacă ești rude cu jucătorii din calificări, Sara Bejlek a făcut azi ceea ce în tenisul mare se numește „Reminder că în tenis nu joacă locul din clasament”.
Marta Kostyuk, cap de serie 26, a venit la meci cu CV, rachetă nouă și aer de jucătoare cu ștaif. A plecat după 78 de minute cu o înfrângere care sună a spam: 6-3, 6-1 și cam atât. Marta n-a știut ce-o lovește. Spoiler alert: o cheamă Sara. Bejlek. Cu „j” moale, dar joc tare.
O să întrebați, bineînțeles, „Cine e Bejlek, Meștere? Nu de-aia plătim abonament la cronici, să primim inside info?” Ei bine, dragii moșului, Sara este o cehoaică de 19 ani cu chip de bibliotecară, joc de asasin și înălțime de hamster: 1,57. Spre deosebire de Marta, care plătește fond de rulment la Monte Carlo, Bejlek șade într-o casă din Hrušovany nad Jevišovkou, un oraș de 3500 de suflete de care n-a auzit nimeni. În 2022-2023 era încă în juniorat, dar a trecut prin trei tururi de calificare și-a ajuns pe tablou la New York, Paris și Melbourne. Nu zâmbește mult, dar aleargă de rupe. Mică de statură, dar cu o insistență care pișcă așa cum o fac facturile de gaz iarna. Genul de jucătoare care-ți scoate sufletul nu cu winnere, ci cu mingi care revin, și revin, și revin, până uiți care-i scopul vieții.
Kostyuk, între timp, s-a pierdut undeva între serviciul 2 și dubla greșeală. A făcut 5 duble, a reușit doar 5 lovituri câștigătoare, și a părut, în general, deranjată că trebuie să se afle acolo. Probabil spera la un tur 1 mai moale, după portretul-robot „wildcard, 16 ani, tremur în genunchi”. Nu. A primit Bejlek. Fără manual de instrucțiuni.
Sara a alergat tot. A returnat tot. A executat meciul ca pe o operație estetică fără anestezie: curat, rapid, fără regrete. În setul doi, Kostyuk părea că joacă cu racheta altei jucătoare. Sau a altui sport.
Atenție: Bejlek n-a venit de nicăieri. A jucat deja pe tabloul principal aici în 2023, la doar 17 ani. Are viteză, echilibru, și (se pare) zero teamă. În calificări, a trecut prin trei meciuri în care le-a servit pe colegele de suferință implicit cu două bagel-uri. Iar azi a făcut-o pe Marta să pară jucătoare de legendă în padel. Semn că Roland-Garros nu e despre cine e pe afiş, ci despre cine rămâne în picioare. Și azi, Bejlek n-a fost doar în picioare, a făcut surf pe val.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
